Archive for ianuarie 2010
Nice one, Take That!
Posted on: ianuarie 29, 2010
Nu mi-a venit sa cred ca e vorba de Take That, cand am auzit recentul Hold up a light de pe album The Circus.
Listen!
Oamenii mei rari
Posted on: ianuarie 29, 2010
- In: eu | ganduri/temeri | hopes&dreams
- 2 Comments
Din partea frumoasa a vietii care ne inconjoara, am oamenii mei pe care ii admir pentru ceea ce au realizat.
In muzica, se stie, Freddie Mercury. In pictura, Victor Brauner si Rene Magritte. In sport, surorile Williams. In literatura, Mario Vargas Llosa. In poezie, Yeats. In cinematografie, Robert de Niro. In stiinta, Marie Curie.
I-am mentionat doar pe reprezentantii de „seama” , liderii fiecarei categorii. Am scris postul asta cu gandul la cat de multe lucruri frumoase exista pe fata pamantului pentru a ne face sa mai uitam de rautatea de langa noi.
Go to …
Posted on: ianuarie 28, 2010
- In: concerte | eveniment | muzica
- Lasă un comentariu
Azi, 28 Ianuarie, The Parlotones concerteaza in The Silver Church. Aici, mai multe.
Jazz din Austria, la Green Hours, incepand de azi, timp de 5 saptamani. Check it out.
De pe la tv
Posted on: ianuarie 24, 2010
- In: diverse | wtf
- Lasă un comentariu
Pentru mine, tv-ul inseamna cateva stiri, pe fuga, seara si poate un film, de fapt un CSI ceva, cand imi sincronizez treburile cu programul.
Pierderea nu e mare, insa e o problema cand Mariuca se uita la unele desene pe cartoon sau minimax. N-am o problema cu toate desenele. Sunt foarte ok Strada Sesam, Tom&Jerry, altele care imi scapa.
Nu inteleg de ce se dau desene precum Chowder, care e despre o „chestie”, ca nu-l pot numi om, foarte pasionat de bomboane si pe deasupra si scarbos si mai e Flap Jack, un baietel crescut de o balena si prieten cu un pierde-vara.
Imi pare rau sa zic ceva de rau si de Scooby Do, desi Mariuca e fan pe viata, insa a prins faza cu fantoma si mereu, cand mai inchidem lumina sau suntem prin cine stie ce cocaluri bucurestene, zice ca ii e frica de „pantoma” si sa ne ascundem de ea.
Dar dincolo de nemultumirile astea ale mele, carora n-am, pana la urma ce sa le fac, stau si alte lucruri. Sa zicem ca desenele ca desenele, dar dublurile, frate, sunt sub orice critica. De cativa ani de cand ne uitam la desene, vocile sunt aceleasi. Trecem peste asta, insa sunt total nepotrivite si, mai ales, enervante. Te zgarie pe creier, te doare capul numai cand le auzi, nu se potrivesc nicicum cu personajele. Am incercat sa ma uit la Hannah Montana, sa vad ce-i asa de grozav la ea. Vocea care o dubleaza in romana, pur si simplu o face nesuferita. La fel si pe Stefania din Lazy Town.
Cum Mariuca e atrasa de culori, personaje etc., pentru ea e prea putin importanta rezonanta vocilor.
Cand eram eu mica, ma mai uitam la desene dublate in italiana. Mi se parea ca vocile respective apartin, de drept, personajelor. La fel si cu actorii englezi/americani care isi imprumuta vocile in desene. Fiecare voce e bine aleasa si e „croita” pe respectivul personaj.
Nu sunt convinsa ca la noi e asa mare lipsa de resurse pentru asa ceva.
Are imaginatie, creativitate, tehnica si, mai presus de toate, talent. E facuta pentru asa ceva. E prietena noastra draga, impreuna cu Matei si Stefan, si ne mandrim cu ea.
Raluca e artist fotograf (nu mai rosi, Ralu) si ca sa va demonstrez, iata cateva dintre „operele ei de arta” din Micul Studio.
Mariuca ne transmite niste semnale inca ambigue pentru noi. Nu putem sa ne dam seama exact ce vrea. O data spune ca vrea un bebe, alta data zice ca vrea ea sa fie bebe si sa o fac mica din nou.
Tati obisnuieste sa spuna ca “nu si-a trait bebelusia”. Noi i-am explicat ca un bebelus nu e o papusa pe care s-o arunci cand te plictisesti, asa cum face ea cu toate papusile ei, fie ca sunt Alba-ca-zapada sau Frumoasa din Padurea Adormita. Sa nu mai zic ca pe toate le dezbraca si asa le lasa, desi ele sunt “foooarte frumos impopotonate”.
Cum vede un bebelus, cum zice ca vrea si ea sa fie asa. Plus ca, de multe ori se prosteste si se comporta ca un bebelus si ma striga sa vin sa o vad cum e ea in „starea” asta. „Tine-ma ca pe un bebe”, „Hai sa vorbim ca un bebe”, „Mami, eu sunt bebelusul tau” etc.
O data ne-a zis ca eu sa-i fac o fetita, iar tati, un baietel, dar separat, adica fiecare in parte. Vrea sa aiba o fratioara, asa s-a exprimat. Dorinta asta de a avea un bebe sau de a fi ea insasi bebelus din nou, este destul de constanta, desi uita de ea din cand in cand. Nu insisa, dar la intervale de timp, cere.
A piece of advice
Posted on: ianuarie 15, 2010
- In: eu | nebunii de-ale mele
- 12 Comments
De cand ma stiu, toata lumea imi zice ce si cum sa fac. Ma rog, poate fata mea inca pubera ii face sa creada ca sunt atat de neprihanita incat nu stiu cum stau lucrurile pe lumea asta.
„Nu face aia asa, nu e bine aia, fa asa, du-te la cutare, ia medicamentele cutare, cumpara-ti haina cutare, nu te mai tunde asa, machiaza-te, pune-ti tocuri, Mariuca nu e bine imbracata, caciula aia nu e buna, fularul e prea subtire, nu sta bine in masina etc.”
De exemplu, cand Mariuca e bolnava, aud sfaturi legate de medicamente: Da-i nurofen, da-i etc. Stiu ca oamenii sunt bine intentionati, dar nu vreau sa aud sfaturi pe care oricum nu le voi urma din simplul motiv ca ascult de doctor si punct. Am avut mai demult o discutie pe messenger, cu o cunostinta careia i-am spus ca Mariuca era bolnavioara (la momentul acela). Instantaneu, fereastra mea de messenger s-a umplut cu sfaturi de medicamente. Efectiv, nu mai suportam. Din moment ce copilul era bolnav, era evident ca i-am administrat niste medicamente luate la sfatul doctorului.
Sau cand mai aud de cunostinte care dau sfaturi la gravide. „Nu manca aia, nu face aia etc. ca eu cand eram insarcinata am luat nu stiu ce vitamine … ia si tu.” Stop. Orice sarcina e diferita. Una e mai complicata, alta mai putin. Numai pe doctor o sa-l ascult.
Tot asa, nu suport sa aud sfaturi despre cum sa cresc si cum sa am grija de copil. Il cresc cum stiu si cum pot. Copilul e fericit si asta e tot ce conteaza. Nu s-a imbolnavit grav niciodata pana acum, nu a murit de foame, are tot ce ii trebuie.
Sau, cand sunt la volan si mi se mai spune: „acum semnalizeaza, acum acorda prioritate …”. Come on, am carnet de un an si am umblat prin cele mai dificile locuri, plus ca Bucurestiul e o jungla. N-am patit nimic pana acum.
Daca am nevoie de sfat ma duc la duhovnic sau la psiholog. Sau il cer eu cui cred ca e capabil sa mi-l dea. Si eu dau sfaturi frecvent, numai ca atunci cand mi se cer si in anumite limite.
Asa ca thanks, but no thanks.
Glume si alte alea
Posted on: ianuarie 14, 2010
Sunt deja stiute si arhi comentate noile numiri de la Ministerul de Finante, gratie ideii geniale a ministrului Vladescu: Andrei Gheorghe si Dan Bittman. Sa zicem ca la Andrei Gheorghe, cand am citit despre el, doar m-am mirat, dar cand am citit despre Dan Bittman, direct din Ziarul Financiar, am crezut ca e o gluma.
Dar nu, nu e o gluma. Cica Dan Bittman e insarcinat cu feedbacku’ de la popor. Am vazut reactiile altor artisti romani, care, se pare ca il sustin pe liderul Holograf si poate ca sunt de acord cu ce zice Zoltan de la Salmalele Reci, legat de problema drepturilor de autor care se dezbate acum, insa nu e suficient. Una e sa iei in partidul tau artisti ca sa iti creasca popularitatea, alta sa ii iei in ministere, mai ales precum cel de finante. Aici popularitatea e prea putin importanta.
Andrei Gheorghe nu stiu ce o sa faca pentru comunicarea activitatii ministerului . Inca nu inteleg numirea lui. Avem totusi specialisti, profesionisti in comunicare politica, economica, insitutionala etc. Nu stiu de ce au ales un om de radio, pe deasupra si destul de controversat.
Cititi si ce zice Radu Soviani. O sa va amuzati si nu numai …
Hello Kitty – noua obsesie
Posted on: ianuarie 11, 2010
Stefania ca Stefania din Oraselul Lenes, dar sa vedeti nebunie cu Hello Kitty. Dupa ce a primit de la Mos Craciun o gramada de chestii cu pisicuta asta, obesia nu s-a terminat.
„Mami vreau rochita cu helo kitty, mami vreau chilotei cu hello kitty, mami vreau pat cu hello kitty, mami vreau prosop cu hello kitty etc”.
Insa, e si o parte buna. Tati i-a luat dvd-ul cu minunatia de pisica. Si acest dvd are un episod in care hello kitty sta cu familia la masa si ii tot cere mamei orez cu carne. Ei, daca pana acum Mariuca nu se dadea in vant dupa orez, acum imi cere aproape in fiecare zi „olez cu pui, mami, nu cu calnita”. Si mananca si mananca. Zic si eu Slava Domnului si bag mai departe orez cu pui.
Multumesc Hello Kitty, cu asta, ai scapat de ceea ce a patit Veronica.
Imparatul Mustelor
Posted on: ianuarie 8, 2010
- In: carti
- 7 Comments
Relatiile interumane vor fi intotdeauna un subiect delicat, dar cand e vorba de analiza acestor relatii intr-o situatie limita, intre niste copii abandonati pe o insula, in urma unui accident de avion, interesul este, cel putin pentru mine, si mai mare. Asta se intampla in Imparatul mustelor (William Golding, 1954).
Sa nu ai mai mult de 12 ani si sa te trezesti in mijlocul pustietatii, cu alti copii necunoscuti, unii dintre ei mici, fara niciun “om mare”, e o adevarata provocare si o lectie de supravietuire. Iar ca sa supravietuiasca, trebuie sa-si stabileasca niste reguli. Ei stiu deja care e ordinea lucrurilor: iti trebuie un sef care sa ia deciziile si subordonati care nu neaparat sa se supuna, ci sa lucreze in echipa. Asta e ideea lui Ralph, singurul care nu-si pierde rationamentul pana la salvarea sa.
De mentionat aici si renumita cochilie, pe care toti o considera ceva suprem si demn de respect. La inceput, cochilia ii ajuta sa ramana impreuna. Cand se da semnalul prin ea, toti copiii se strang pentru a lua decizii. Numai cine are cochilia in mana poate vorbi si poate fi ascultat.
Insa nici in conditii de viata aspre, orgoliile nu inceteaza. Jack vrea sa fie el sef, insa nu e el cel ales. In prima parte, se leaga o prietenie intre el si Ralph, care intotdeauna va fi presarata cu momente tensionate si, pana la urma, va inceta sa existe atunci cand Jack va deveni un animal, insetat de iluzia puterii absolute.
Pe insula, unii sunt preocupati sa mentina focul aprins, pentru a fi salvati, altii vor sa vaneze ca sa manance carne, iar altii vor sa prinda fiara.
Golding face, de fapt, o analiza fina a mintii umane, la varsta copilariei, a felului in care acestia isi pierd treptat inocenta in situatii limita. Lucrul asta e descris si spre sfarsit cand Ralph, vazandu-i pe copiii din tribul lui Jack, vopsiti pe fata, incearca sa-si aduca aminte de chipul fiecaruia inainte ca lucrurile sa o ia razna.
Copiii se transforma in fapturi violente, ucigase, devin sclavi ai instinctelor primare. Ajung sa se omoare intre ei. Oare de ce in situatii limita, oamenii dau tot ce e mai rau din ei?
Imparatul mustelor este, de fapt, spiritul rau din acesti copii, fiara de care tot pomenesc si care nu exista fizic, ci exista, din pacate, in ei insisi. Unul din baieti, Simon, considerat „ticnit” de ceilalti, dar, de fapt, un copil deosebit, aflat in gasca cu cei rationali, adica Ralph si Piggy, ajunge sa intre in contact cu spiritul rau ce e intruchipat de un cap de porc infipt intr-un tarus.
Instinctul de supravietuire cunoaste cele mai urate forme posibile in „Imparatul Mustelor”. Copiii pur si simplu ajung sa se comporte ca niste salbatici.
Zmeura's Weblog 