Zmeura's Weblog

Ea nu a fost planificata. A fost data de sus, a fost un semn. Asta cred si o voi crede in continuare. La fel si tati.

Acum vreo 5 ani, cand ea inca nu exista, eram amandoi varza. El muncea mult, eu eram nefericita la locul de munca si asa mai departe. Ne desparteam, ne impacam si tot asa. Da’ ne iubeam. Si eram foarte tineri. Si s-a intamplat. Si, desi eu dardaiam din toate incheieturile cand am ajuns la doctor, am decis pe loc: il facem.

Eram asa: eu stateam la mama, el intr-o maghernita undeva prin Dorobanti. Am cautat trei luni un apartament de inchiriat si am gasit cand eram prin luna a patra. In momentul in care am semnat actele, ne-am mutat amandoi. Ne-am descurcat foarte greu la inceput. Nici nu mai vreau sa-mi aduc aminte, stiu doar ca au fost cateva luni foarte grele. Dar am mers mai departe. Pentru ca o voiam pe ea.

N-aveam mobila, n-aveam masina de spalat, n-aveam televizor. Dar nu am tipat dupa ele nicio secunda. Televizorul l-am inlocuit cu multe carti citite de dimineata pana seara, iar rufele de spalat le caram in vreo trei pungi, in tramvaiul 41, trei statii pana la mama, avand burta la gura. Dar nu m-am plans, pentru ca stiam ca lucrurile se vor rezolva.

Nici nu ne-am casatorit imediat, desi parintii ne bateau la cap sa facem macar cununia civila. Nu ne-am grabit. Nu asta era prioritar. Am facut-o pana la urma, exact cand Mariuca a implinit 1 an si i-am taiat turta, iar cununia religioasa am facut-o peste inca 1 an. Am vrut sa asteptam ca sa facem totul asa cum ne-am gandit noi si a fost mult mai bine, chiar daca a fost ceva foarte simplu.

Cand a venit ea, nimic nu mai era ca inainte. A trecut si partea grea si ne-am bucurat in liniste alaturi de ea. Era si este si mai frumos.

Am scris postul asta pentru ca tot constat ca oamenii vor sa isi intemeieze nu-stiu-ce cariera, vor nu-stiu-ce casa etc si apoi se gandesc la copil. Din partea mea, fiecare cu treaba lui, dar nu inteleg de ce e impamantenita chestia asta, parca ar fi o lege pe care toti trebuie s-o respecte. Mi-am adus aminte cum eram atunci, n-aveam nimic si totusi, ne-am descurcat bine.

Daca ar fi sa-mi analizez o parte din viata, aceasta ar fi compusa dintr-o serie de De ce-uri, ramase de-a lungul timpului fara raspuns la care, sincer, nu mai am speranta.
Le pun si aici, sa ma asigur ca nu le uit niciodata si poate-poate, la batranete voi gasi “sensul” .

Tot nu inteleg:
DE CE oamenii se uita la felul in care esti imbracat si imediat iti pun o stampila.
DE CE conteaza cate jucarii are copilul altuia in comparatie cu al tau.
DE CE conteaza ca un copil merge la o gradinita particulara, iar altul la una de stat.
DE CE atunci cand vrei sa te imprietenesti cu un om conteaza cate relatii si prieteni “de seama” are.
DE CE conteaza daca stai cu chirie si nu la casa ta.
DE CE conteaza din ce magazine iti procuri toalele.
DE CE ala e asa si tu nu esti.
DE CE conteaza cate carti ai citit.
DE CE trebuie sa conteze la ce firme de renume lucrezi.
DE CE trebuie sa dau explicatii legate de posturile de radio pe care le pun in masina.

Din partea frumoasa a vietii care ne inconjoara, am oamenii mei pe care ii admir pentru ceea ce au realizat.

In muzica, se stie, Freddie Mercury. In pictura, Victor Brauner si Rene Magritte. In sport, surorile Williams. In literatura, Mario Vargas Llosa. In poezie, Yeats. In cinematografie, Robert de Niro. In stiinta, Marie Curie.

I-am mentionat doar pe reprezentantii de „seama” , liderii fiecarei categorii. Am scris postul asta cu gandul la cat de multe lucruri frumoase exista pe fata pamantului pentru a ne face sa mai uitam de rautatea de langa noi.