Zmeura's Weblog

Incerc sa astern cateva randuri despre ce a insemnat pentru mine revolutia din ’89.

Aveam 10 ani si, in momentul izbucnirii, eram cu sora mea la tara la bunici. Stateam la masa cu mamaie si cu tataie, mancam fasole batuta si ascultam radioul cel vechi, acum bun de pus intr-un muzeu. Nici noi si nici bunicii nu intelegeam ce se intampla, asa ca mancam mai departe fasole.

Atunci, nu existau telefoane mobile, iar ca sa vorbim cu parintii trebuia sa mergem pana la posta din Gaesti. N-am facut-o, desi banuiam ca ceva se intampla in Bucuresti.

D-abia dupa ce s-a terminat aproape totul, au venit ai nostri sa ne ia de la tara.  Atunci am realizat ca ceea ce ascultasem la radio, in timp ce mancam fasole, era ceva foarte grav.

Desi mama intotdeauna a incercat sa ne protejeze de lucrurile rele din jurul nostru, evitand sa ne spuna adevarul, de data asta ne-a spus tot. Ne-a spus ca si ea s-a aflat printre oamenii de la Universitate, ca a scapat cu viata printr-un noroc, ca mult timp si ea si tata au dormit pe jos pentru ca se tragea constant in toate blocurile sau ca au dormit pe la vecinii de la etajele superioare, noi stand la parter.  Ne-a mai spus ca au pierdut un prieten care a fost impuscat in cap in masina pe care o conducea.

Tin bine minte ca atunci cand ne-am intors in Bucuresti, ne uitam cu lacrimi in ochi la blocurile ciuruite de gloante.

Luni in sir dupa aceea, urmaream reportajele despre masacru si, an de an de atunci, in preajma aniversarii, simt un gol in stomac.

Nu trebuie sa uitam, de aceea maine, 22 decembrie, o sa incerc sa ajung si eu la Fantana de la Universitate, la ora 8, ca sa aprind o lumanare.