Zmeura's Weblog

Arhivă autor

Truman Capote publica Harfa de iarba. Arborele noptii si alte povestiri in 1951. La Polirom apare in 2011.

Harfa de iarba e despre cum sa iti creezi un alt fel de lume intr-o casa in copac locuita de matusa Dolly si de prietena ei, menajera Catherine, o negresa care vrea sa fie indianca. Il vor coopta si pe tanarul Collin, ramas orfan si venit sa locuiasca cu matusile Dolly si Venera. Insa Dolly si Venera nu se inteleg, asa ca Dolly va pleca de acasa pentru a trai cu adevarat in lumea ei. Naratorul Harfei este acum adultul Collin care isi aminteste de cele mai fericite momente ale copilariei sale, impreuna cu cele doua batrane mai deosebite (ca sa nu zic sarite de pe fix), Dolly si Catherine, o companie putin ciudata pentru un copil, dar in care el isi gaseste locul. In care si eu mi-as gasi locul, si probabil si altii, asa cum se si intampla in povestire cand, in diferite circumstante, grupul se mareste si casa din copac devine neincapatoare. Dolly iti inspira caldura si umanitate, te face sa o adori si sa o urmezi, te face sa razi, dar sa si plangi atunci cand isi da seama ca traim intr-o lume rea, chiar daca ea constientizeaza lucrul asta abia la 60 de ani. Catherine, negresa, e si ea adorabila si amuzanta, nu are dinti in gura, doar Dolly intelege ce vrea sa spuna, dar e foarte dichisita si isi baga vata in gura ca sa-si mai ridice obrajii.

Ce am inteles eu, sau ce vreau eu sa inteleg este ca daca tii la cineva trebuie sa-i accepti lumea asa cum e, cu tot cu casa din copac care il face fericit.

Dupa Harfa de iarba urmeaza cateva povestiri mai stranii, cu personaje care stiu cum sa iasa din tipare si sa influenteze lumea, copii prea mult adulti, sperante duse pana in panzele albe, inimi incapabile de a iubi, multa singuratate. Oricat de triste sunt unele povesti, sau fara un sfarsit, toate au ceva in comun: umorul.

Mi-a placut felul in care Capote ii descrie fericirea lui Collin din anii petrecuti cu Dolly si Catherine. Te face sa simti ca poti fi normal oricum ai fi.

Ce pot sa zic, I love American writers. Over and over again.

Cainele-fantoma a lui Patrick Modiano este publicat in 1993, iar la noi, la Editura Art, apare in 2014.

Naratorul romanului este unul dintre multele personajele pe care fotograful Francis Jansen le surprinde in fotografiile sale. Naratorul avea 19 ani cand Jansen l-a fotografiat. Dupa vreo 30 de ani, gaseste poza si vrea sa-l gaseasca pe fotograful din spatele ei. Si porneste in cautarea lui. Afla ca este un fotograf recunoscut, da de el si afla ca, pur si simplu, vrea sa lase balta fotografia si sa plece.

Povestea se invarte in jurul catorva personaje din viata lui Jansen, pe care naratorul le va cunoaste dupa ce va deveni un fel de salvator al pozelor sale. Dupa ce il gaseste, se ofera sa il ajute sa catalogheze intr-un caiet rosu miile de fotografii ce zac aruncate in niste valize vechi si care par sa nu-l mai intereseze pe Jansen. Motivatia „ucenicului” este ca nu poate sa accepte ca oameni si locuri sa dispara pur si simplu fara nicio urma. Collete Laurant, Nicole, Robert Capa, mimul Gil, sotii Meyendorff sunt o parte dintre acesti oameni care se invart cumva in viata lui Jansen, sunt portretizati cu totii in fotografiile lui si vor disparea si ei fara urma dupa ce Jansen insusi dispare.

Cel mai important lucru pe care Jansen il transmite naratorului este ca singurul lucru care trebuie transmis prin fotografie este tacerea, ca poate exista o singuratate de nedescris in viata unui om si ca nu ai cum sa salvezi un om care nu vrea sa fie salvat. Tot ce face naratorul este sa se incapataneze sa salveze fotografia ramasa in urma, care e dovada de necontestat ca oamenii si locurile de demult nu sunt niste fantome. Inainte sa plece, Jansen lasa in atelierul sau un film nedevelopat pe care naratorul va gasi poze cu toate locurile prin care au mers cei doi impreuna inaine ca Jansen sa dispara.

Modiano scrie exceptional, nu dezvaluie multe, te face pe tine, ca cititor, sa citesti si mai mult decat lasa sa se vada randurile sale. Romanul face parte din seria de autor Patrick Modiano.

Zgomotul lucrurilor in cadere, cartea columbianului Juan Gabriel Vásquez, e publicata in 2011, iar la noi apare in 2015 la Biblioteca Polirom.

Columbia. Bogota. Peace Corps. Voluntariat. Avioane. Razboiul drogurilor. Pablo Escobar. Cutii negre. Zgomotul mortii in cadere. Liantul: Ricardo Laverde. Naratorul: profesorul de drept Antonio Yammara. Doi necunoscuti.

Cei doi se imprietenesc intr-o sala de biliard, insa prietenia dureaza foarte putin, Ricardo Laverde fiind impuscat la scurt timp, pe strada, in timp ce se afla in compania lui Antonio. Antonio e si el impuscat, dar are oarecum noroc si scapa, insa ramane cu multe traume, si fizice, si psihice (frica, multa frica), mai ales cu o obsesie legata de trecutul lui Laverde. Merge pe urmele lui, da peste o cutie neagra a unui avion prabusit si toata viata ii este data peste cap. Nu ca nu ar fi fost data oricum. Accidentul ii afecteza chiar si apropierea fizica de sotia sa.

Afla mai multe despre Laverde de la fiica sa (acum in varsta de 28 de ani) care, si ea, la randul ei, nu stiuse mare lucru despre tatal sau. Anii de inchisoare au fost pentru ea – si pentru alti copii ai caror parinti isi castigau existenta din transportul de droguri in SUA – anii in care tatal sau a fost mort. Epoca Regelui cocainei le-a adus tuturor, inclusiv familiei lui Laverde, si marire, si decadere.

Scriitorul merge intr-atat de departe incat ii ajuta pe Antonio si pe Maya sa reconstituie tot trecutul familiei Laverde, cu dragostea pentru avioane transmisa lui Ricardo de bunicul sau, cu imbratisarea meseriei de pilot in ciuda impotrivirii parintilor. Ii mai face sa treaca prin filtrul amintirilor din perioada copilariei, cam aceleasi pentru amandoi, cand nu intelegeau de ce parintii le interziceau sa se apropie de celebra gradina zoologica a lui Escobar.

Nu stiu ce as mai putea spune despre carte decat ca Vásquez leaga atat de frumos trecutul si prezentul si scoate la suprafata neputinta omului de a-si depasi fricile si faptul ca, din pacate, cateodata nici dragostea nu te poate salva.

Arturo Perez-Reverte isi vede romanul publicat in 2012. La Polirom apare in 2014.

As reduce cartea la un singur cuvant: timp. Situat pe doua paliere de timp – trecut si prezent –, romanul povesteste viata lui Max Costa, un dansator de tango foarte talentat din cercurile cele mai inalte ale societatii, hot, spion si gentleman desarvarsit.

Max din prezent are in jur de 60 de ani si este soferul unui doctor elventian instarit. Intr-o zi, observa un chip de femeie extrem de familiar si isi da seama ca este EA, Mecha, iubirea vietii lui, pe care ultima oara a vazut-o in urma cu 29 de ani. Si de aici, lumea lui se da peste cap – de fapt, inima lui -, profita de plecarea doctorului pentru a se caza la un hotel de lux la care sta Mecha, pretinde ca este bogat si face tot posibilul sa o intalneasca. Ajung sa se recunoasca si sa-si aduca aminte de trecutul lor pasional, de tangoul care a aprins flacara iubirii lor si care i-a unit pe veci.

S-au cunoscut la bordul transatlanticului Cap Polonio pe cand Max presta ca dansator profesionist de tango, iar ea era sotia marelui compozitor Armando de Troeye aflat in cautarea inspiratiei pentru tangoul perfect – si pentru a castiga pariul cu Ravel si al sau Bolero. Max si Mecha au interactionat pentru prima data pe ringul de dans, amandoi dansand si completandu-si miscarile ca nimeni altii. Destinatia finala era Buenos Aires si mahalalele unde se dansa tango. Ambitia lui de Troeye si a Mechei era sa ajunga in cele mai mizere carciumi (si) pentru a-si satisface anumite gusturi promiscue. Asa am aflat cum a iesit tangoul din bordeluri si a ajuns in cele mai selecte saloane din Paris.

Parcursul celor patru decenii, de cand se cunosc cei doi si pana in prezent, e presarat cu afaceri de spionaj, tradari, spargeri, inchisori, degradare. De la dansator de tango, Max devine hot profesionist, insotitor (si profitor) de doamne singure si instarite, spion curtat de guvernele fasciste. Max si Mecha isi incep povestea de dragoste la Buenos Aires, isi despart drumurile tot acolo, pentru a se revedea noua ani mai tarziu, la Nisa. Apoi trec 29 de ani pana cand se revad in prezent, la un campionat de sah din Sorrento, unde fiul Mechei se lupta pentru titlul de campion mondial.

Nimic nu ar fi putut fi folosit mai bine ca liant in aceasta carte decat tangoul. Perez-Reverte a ales perfect aceasta metafora pentru a descrie dragostea lor aproape imorala, pasiune, suferinta. Pur si simplu, perfect. Despartiti de timp, dragostea lor ramane intacta. Desi Max a preferat s-o paraseasca pe Mecha la Nisa pentru a continua cu escrocheriile, felul in care o priveste dupa 29 de ani spune ca ea a fost si este iubirea vietii sale. Felul in care ea il priveste pe el dupa 29 de ani spune ca cei doi au fost si sunt una si aceeasi persoana.

Perez-Reverte alterneaza cu maiestrie prezentul cu trecutul si este un documentarist excelent. Romanul este si o mica lectie de istorie. Merita fiecare cuvant, de la titlu si pana la pagina de multumiri (ca sa vedeti cat s-a documentat omul).

Sau „Carte pentru cei mici care trebuie neaparat citita de mari” a aparut la editura Arthur in 2014.

Achizitionata de la Bookfest (2015) pentru copil, a ajuns sa fie citita de cei mari.

Pe scurt, s-ar traduce intr-un slogan de genul „Salvati lumea de omarita!”, unde omarita se va traduce foarte usor, caci au avut grija trei pusti isteti si iubitori de copilarie sa transforme ceva ce ar putea fi tragic in ceva care te pune pe ganduri in timp ce totusi zambesti.

Acesti pusti, o fata si doi baieti, pun la punct un proiect in toata regula pentru a-i aduce pe adulti pe calea cea buna a copilariei, iar cea care prezinta „raportul” acestui proiect este scriitoarea Laura Grünberg. Plin de haz si cu accente ironice, raportul arata ce si-au pus copiii in cap pentru a incerca sa ii faca pe astia mari sa fie mai putin maturi, sa se uite mai mult in sus, sa li se faca operatii estetice pentru a avea tot timpul un zambet tiparit pe fata, mama si tata sa redescopere romantismul etc. Dar mai intai de toate, adultii au fost impartiti pe categorii in functie de gradul de gravitate al conditiei de adult: ar fi pufosii, comunii, plutitorii, avutii, ofuscatii si ar mai fi. Dintre toti, omarii sunt o reduta care trebuie cucerita si transformata din prea multa seriozitate si acreala in culoare si zambet.

Omicii trec la indeplinirea acestei misiuni si au mai mult sau mai putin succes. Unele obiective sunt atinse, altele au un final cu totul neasteptat. Ce trebuie sa retinem este ca la acest proiect trebuie sa adere pe termen nedefinit cat mai multi copii si, mai ales, adulti, pentru ca, asa cum am tras eu concluzia din carte, acest joc trebuie facut impreuna.

„Raportul” a fost chiar si ilustrat, Alexandru Ciubotariu (Ciubi, aka Pisica Patrata) ajutand-o discret si minunat pe Laura Grünberg.

E o carte foarte frumoasa.

 

 

 

Ryu Murakami isi vede publicata prima carte in 1976. La noi, la Polirom, apare in 2005 si 2012, iar eu ajung s-o citesc in 2015 (varianta Polirom Top 10+, 2012).

Nu stiu ce sa scriu despre acest roman. Nu e vorba ca nu mi-a placut, ci ca nu am ramas cu nimic din el, sau poate ca da, dar cu o tristete legata de viata irosita, desi inca la inceput de drum, a unor tineri. De la un capat la altul e plina de orgii, droguri si bautura. Citind-o in tramvaiul 41, aveam senzatia ca toata lumea vede ce citesc eu si se oripileaza.

Japonia post-razboi. Niste tineri japonezi. Poate in cautarea identitatii, poate extrem de indiferenti. Se inhaita cu niste americani de pe langa o baza militara si isi vand trupurile ca sa faca rost de droguri, in timp ce americanii ii umilesc sexual in fel si chip.

Cum e un roman semi-autobiografic, cred ca acea perioada a lui Ryu a fost foarte urata; a tinut in mod expres sa refuleze in acest roman. Ok, il inteleg, desi e prea mult. As folosi un oximoron: e prea multa mizerie descrisa cu lux de amanunte.

Nu exista o poveste, e o insiruire de mici petreceri in care se consuma un cocktail cu de toate: sex, droguri, tentative de suicid, accese de gelozie, violenta. Totusi, printre toate lucrurile care le provoaca indiferenta si apatie, singurul de care se bucura cu adevarat oamenii astia este muzica the Doors.

Un sigur cuvant caracterizeaza cel mai bine romanul asta: brutal. Dar cred ca e o experienta care ar trebui citita.

Mo Yan isi vede romanul publicat in 1992. Humanitas Fiction – Raftul Denisei – il publica la noi in 2014.

Mi-a fost foarte greu s-o citesc, desi e vorba de Mo Yan si, mai ales, are multe pasaje pline de umor si autoironie. Asa cum admite chiar scriitorul la sfarsit, structura pe care este construit romanul nu este una ideala, e putin ametior, te pierzi, la un moment dat, pe drum, insa asa cum a iesit din tipar, cartea este o satira de cel mai inalt rang la adresa celor mai inalti si corupti demnitari ai Chinei.

Eu l-am vazut ca pe un roman politic insailat cu o mica actiune politista. Este strigatul de durere al lui Mo Yan fata de excesele politicienilor chinezi corupti, sclavi ai simturilor, fata de saracia taranilor care cu pretul vietii fac orice pentru a nu muri de foame, fata de cruzimea cu care sunt tratate animalele pentru a satisface mintile si papilele gustative bolnave. Acesti politicieni ahtiati dupa bautura si avizi dupa cele mai rafinate, nemaiintalnite si fanteziste feluri de mancare. De aici porneste actiune, de cand inspectorul Ding Gou’er este trimis sa investigheze canibalismul din Tara Vinului, unde inaltii demnitari se delecteaza cu bebelusi fierti la abur sau prajiti in ulei.

Romanul este un schimb de epistole intre Li Yidou (doctorand la Universitatea Distileriei) si Mo Yan, in care Li Yidou aspira la titlul de scriitor si ii trimite lui Mo Yan tot felul de povestiri despre faptele petrecute in Tara Vinului. Printre aceste scrisori se petrece si actiunea in sine, investigatia lui Ding Gou’er care ajunge si el sclav al bauturii, pentru ca in Tara Vinului iau nastere cele mai de soi vinuri si arome carora nici cei mai integri nu le pot rezista. Parerea mea este ca Mo Yan insusi s-a intruchipat in Ding Gou’er si a incercat de unul singur sa faca ceva pentru a pedepsi aceste fapte printr-un strigat de durere in forma unui roman.

E ametitor precum aburii vinului, dar nu il poti lasa din mana. Te face sa te contopesti cu acele locuri si oameni din Tara Vinului, sa-ti doresti sa bei o carafa intreaga de vin – chiar daca nu esti bautor – ca sa-ti astamperi setea si te mai face sa te intrebi cat de deviante si in raspar sunt unele placeri ale oamenilor.

Ian McEwan isi publica acest roman in 2007. La noi apare la Polirom in acelasi an.

Pe plaja Chesil e o metafora de carte, dincolo de faptul ca e un material excelent pentru psihologi. McEwan diseca trairile, sperantele si asteptarile pana in cele mai intunecate cotloane ale creierului.

Plasata intr-un timp in care sexualitatea mai are putin si sare granita spre libertatea mult dorita, dar infranata deocamdata de conventiile sociale, povestea lui Edward si a lui Florence este despre incertitudine, frica, sechele, defulare, rabdare.

Anul ce a precedat noptii nuntii lor pare a fi un an plin de dragoste sincera intre ei. Cei doi fac parte din sfere sociale diferite, insa amandoi sunt inteligenti si cultivati. Se completeaza frumos.

Familia lui Florence traieste luxuriant la Oxford, Florence este obsedata de muzica clasica si este o virtuoaza la vioara. Edward incearca sa o faca sa asculte rock’n’roll, dar Florence nu reuseste sa inteleaga muzica asta.

Familia lui Edward traieste in provincie, tatal este profesor la o scoala de tara, mama, desi prezenta, traieste intr-o lume paralela de cand a fost lovita la cap de usa unui vagon de tren pe cand le purta in pantec pe surorile gemene ale lui Edward.

Romanul se desfasoara intr-o singura zi, de fapt, o singura noapte – noaptea nuntii lor. Pe cat de frumoasa ar fi trebuit sa fie, pe atat de trist se termina. Edward o doreste fizic foarte tare pe Florence. Semneaza actele de casatorie mai mult cu gandul la ce va urma. Abia asteapta noaptea nuntii pentru a fi impreuna cu ea, pentru a trai actul sexual dupa care a tanjit un an de zile.

Florence ii poarta o dragoste sincera, iar casatoria vine, dupa socotelile ei, ca un act firesc, dar si pentru a se conforma timpului. Cu toate astea, este ingrozita de actul sexual. Nu teama e sentimentul, ci repulsia fata de orice apropiere de acest gen.

Noaptea nuntii alterneaza cu momente-cheie din trecutul lor, pe care scriitorul le reda pe masura ce momentul-cheie din prezentul lor se apropie: copilarie, scoala, relatiile cu parintii. Edward afla abia pe la 14 ani de problema mamei sale. In carte, McEwan nu spune multe, insa cine citeste printre randuri isi da seama ca intre Florence si tatal sau s-a intamplat ceva care a dus la acest blocaj al ei. Mi-am dat seama din intercalarile dintre pasajele actuale cu cele din copilaria ei si mi-a fost extrem de mila de ea.

Florence nu suporta sa mearga mai departe, desi pana la un anumit moment lucrurile par incurajatoare pentru Edward, si fuge pe plaja Chesil, cea de langa hotelul in care se aflau. Acolo isi iau ei adio. Pentru ca ea ii spune ca nu poate, iar el nu are rabdare s-o astepte, insa, daca unul dintre ei ar fi strigat (Edward) sau s-ar fi intors din drum (Florence), dragostea lor ar mai fi avut o sansa.

Fiecare merge mai departe. Deruland episoade din scurta lor relatie, ea ii promite ca atunci cand va ajunge pe marea scena de la Wigmore Hall, unde viseaza sa cante, ii va interpreta un Mozart numai pentru el, iar el ii promite ca va fi acolo, pe unul dintre scaunele din mijloc.

J.M. Coetzee isi publica acest roman in 2013. Apare si la noi imediat, la Humanitas, in 2014.

N-am sa va spun daca este sau nu este despre Isus pentru ca, in primul rand, Coetzee spune foarte multe cu foarte putin. El descrie intr-un registru cat se poate de simplu povestea a doi oameni rataciti si necunoscuti unul altuia – un copil si un adult – care se intersecteaza pe un vas spre o lume noua. Ei ajung sa formeze o familie, sa invete sa se adapteze acestei lumi fara o denumire exacta, dar cu reguli ciudate. Stim doar ca localitatea in care se stabilesc se numeste Novilla si ca trebuie sa vorbeasca in spaniola, lucru care nu pare sa ii incante foarte mult.

David este un copil special, foarte inteligent, care vede viata altfel si pentru care chiar si literele au un alt inteles decat cel cunoscut de toti oamenii. De aceea va avea probleme de adaptare la scoala.

Practic, in aceasta lume noua ei sunt reconstruiti de la zero. Nu au amintiri din viata pe care au parasit-o, li se dau alte nume si alte varste.

Lui Simon ii place sa dezbata probleme existentiale, pare un influentator si isi castiga banii din carat saci cu grau la docuri. El pare singurul care are reminiscente din viata trecuta, dar nu amintiri cu fapte, locuri, persoane, ci simtaminte, instincte.

Simon intra in contact cu oameni binevoitori, care vor sa-l ajute pe el si pe David, dar care nu isi doresc mai mult decat putinul si strictul necesar pe care il au. Nu-si doresc nici macar sa stie ce inseamna cu adevarat dragostea, lucru pe care Simon tot incearca sa-l dezabata in conversatiile cu vecina Elena cu care incearca sa aiba o relatie.

David este acel copil care il intelege pe deplin pe Don Quijote, cartea din care ii citeste Simon. Si el vede monstrul in locul morii de vant si isi faureste o lume precum si-a faurit-o Don Quijote pe a sa.

In cautarea mamei pierdute a lui David, Simon o gaseste pe Ines si o convinge ca ea este mama copilului. Astfel, cei trei formeaza o familie nu asa cum suntem noi obisnuiti, pornite, spre sfarsit, in cautarea unei alte lumi noi, o lume in care spera sa fie acceptati asa cum sunt. Aleg sa plece pentru ca nu accepta ca David sa fie indepartat de ei si trimis la o scoala speciala.

Romanul este plin de referinte biblice. Este unul simbolic. Uitati-va la nume, la aluzii si la multe altele. Toate sunt mai mult sau mai putin evidente, trebuie doar sa le citesti printre randuri.

Belstar este locul din care vin, iar ei se indreapta spre Estrellita. Calatoria lor, cel putin a celor doi – Simon si David –, este plina de semnificatii. Oh, Doamne, Estrellita poate fi steaua, acea stea. Nu zic mai multe.

Este un roman care pe cat de usor se citeste, pe atat de mult trebuie sa fii atent la toate referintele. Este un roman subiectiv. Nu exista o concluzie generala, fiecare cititor isi va fauri propria versiune despre aceasta carte, pe care mi-am faurit-o si eu si pe care nu o voi dezvalui.

La asta cred ca s-a gandit Coetzee cand a scris.

Pentru mine a fost magnific.

Mihai Radu isi publica romanul de debut la Polirom, anul de gratie 2014.

Dintr-un cartier marginas (dar nu mai prejos) al Bucurestiului, fac si eu cunostinta cu Sebastian si, evident, cu ceilalti de langa el.

Romanul e ancorat in realitatea asta a noastra, de zi cu zi, care ne sperie si care ne face sa fim mai mult sau mai putin puternici. Am in fata Bucurestiul actual, cartierul meu de bastina, care, prin penita lui Mihai Radu, iese din anonimat. Sau, ma rog, nu mai e doar cartierul unde e stadionul Steaua.

Pana la urma, nu conteaza cartierul, ci viata lui Sebastian. Viata lui interioara si exterioara care nu-l ajuta sa inchege nicio relatie serioasa, viata lui de la biroul de la primarie care-l baga in probleme cu legea, viata cu tatal lui, dar si relatiile cu vecini, taximetristi, primari, prostituate, vanzatoare de la mall si, mai presus de toate, viata cu alcoolul.

In schema apare Gratiela, si ea personaj principal, cu care Sebastian incearca sa aiba o relatie, insa si Gratiela are o viata la fel de data peste cap si, prin urmare, ajung sa coabiteze doar la nivel sexual, relatia oprindu-se la un moment dat.

Personaje importante si foarte bine conturate sunt si parintii celor doua personaje principale si rolul pe care il joaca in viata lor. Nu il uit nici pe Pip, cainele pe care nu si l-a dorit, insa doctorul Horatiu, prin logoreea unica, a facut in asa fel incat sa-l convinga sa-l ia.

Incerc sa nu spun foarte multe despre cartea asta. Primul lucru care imi vine in minte este ca, pentru un roman de debut, este un fenomen din punct de vedere al scrierii. Nu as vrea ca autorul sa creada ca a fost subestimat, pur si simplu, poate n-am mai citit eu de mult un roman de debut romanesc atat de bun.

Romanul e trist, nu e o poveste cu finalitate, tocmai asta il face actual si real, dar e povestit cu umor. Mihai Radu il schingiuieste si fizic, si psihic pe Sebastian.

Si nu in ultimul rand, Ghencea rulz!


Blog Stats

  • 99.827 hits
iulie 2020
L M M J V S D
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728293031