Zmeura's Weblog

Ian McEwan isi publica acest roman in 2007. La noi apare la Polirom in acelasi an.

Pe plaja Chesil e o metafora de carte, dincolo de faptul ca e un material excelent pentru psihologi. McEwan diseca trairile, sperantele si asteptarile pana in cele mai intunecate cotloane ale creierului.

Plasata intr-un timp in care sexualitatea mai are putin si sare granita spre libertatea mult dorita, dar infranata deocamdata de conventiile sociale, povestea lui Edward si a lui Florence este despre incertitudine, frica, sechele, defulare, rabdare.

Anul ce a precedat noptii nuntii lor pare a fi un an plin de dragoste sincera intre ei. Cei doi fac parte din sfere sociale diferite, insa amandoi sunt inteligenti si cultivati. Se completeaza frumos.

Familia lui Florence traieste luxuriant la Oxford, Florence este obsedata de muzica clasica si este o virtuoaza la vioara. Edward incearca sa o faca sa asculte rock’n’roll, dar Florence nu reuseste sa inteleaga muzica asta.

Familia lui Edward traieste in provincie, tatal este profesor la o scoala de tara, mama, desi prezenta, traieste intr-o lume paralela de cand a fost lovita la cap de usa unui vagon de tren pe cand le purta in pantec pe surorile gemene ale lui Edward.

Romanul se desfasoara intr-o singura zi, de fapt, o singura noapte – noaptea nuntii lor. Pe cat de frumoasa ar fi trebuit sa fie, pe atat de trist se termina. Edward o doreste fizic foarte tare pe Florence. Semneaza actele de casatorie mai mult cu gandul la ce va urma. Abia asteapta noaptea nuntii pentru a fi impreuna cu ea, pentru a trai actul sexual dupa care a tanjit un an de zile.

Florence ii poarta o dragoste sincera, iar casatoria vine, dupa socotelile ei, ca un act firesc, dar si pentru a se conforma timpului. Cu toate astea, este ingrozita de actul sexual. Nu teama e sentimentul, ci repulsia fata de orice apropiere de acest gen.

Noaptea nuntii alterneaza cu momente-cheie din trecutul lor, pe care scriitorul le reda pe masura ce momentul-cheie din prezentul lor se apropie: copilarie, scoala, relatiile cu parintii. Edward afla abia pe la 14 ani de problema mamei sale. In carte, McEwan nu spune multe, insa cine citeste printre randuri isi da seama ca intre Florence si tatal sau s-a intamplat ceva care a dus la acest blocaj al ei. Mi-am dat seama din intercalarile dintre pasajele actuale cu cele din copilaria ei si mi-a fost extrem de mila de ea.

Florence nu suporta sa mearga mai departe, desi pana la un anumit moment lucrurile par incurajatoare pentru Edward, si fuge pe plaja Chesil, cea de langa hotelul in care se aflau. Acolo isi iau ei adio. Pentru ca ea ii spune ca nu poate, iar el nu are rabdare s-o astepte, insa, daca unul dintre ei ar fi strigat (Edward) sau s-ar fi intors din drum (Florence), dragostea lor ar mai fi avut o sansa.

Fiecare merge mai departe. Deruland episoade din scurta lor relatie, ea ii promite ca atunci cand va ajunge pe marea scena de la Wigmore Hall, unde viseaza sa cante, ii va interpreta un Mozart numai pentru el, iar el ii promite ca va fi acolo, pe unul dintre scaunele din mijloc.

J.M. Coetzee isi publica acest roman in 2013. Apare si la noi imediat, la Humanitas, in 2014.

N-am sa va spun daca este sau nu este despre Isus pentru ca, in primul rand, Coetzee spune foarte multe cu foarte putin. El descrie intr-un registru cat se poate de simplu povestea a doi oameni rataciti si necunoscuti unul altuia – un copil si un adult – care se intersecteaza pe un vas spre o lume noua. Ei ajung sa formeze o familie, sa invete sa se adapteze acestei lumi fara o denumire exacta, dar cu reguli ciudate. Stim doar ca localitatea in care se stabilesc se numeste Novilla si ca trebuie sa vorbeasca in spaniola, lucru care nu pare sa ii incante foarte mult.

David este un copil special, foarte inteligent, care vede viata altfel si pentru care chiar si literele au un alt inteles decat cel cunoscut de toti oamenii. De aceea va avea probleme de adaptare la scoala.

Practic, in aceasta lume noua ei sunt reconstruiti de la zero. Nu au amintiri din viata pe care au parasit-o, li se dau alte nume si alte varste.

Lui Simon ii place sa dezbata probleme existentiale, pare un influentator si isi castiga banii din carat saci cu grau la docuri. El pare singurul care are reminiscente din viata trecuta, dar nu amintiri cu fapte, locuri, persoane, ci simtaminte, instincte.

Simon intra in contact cu oameni binevoitori, care vor sa-l ajute pe el si pe David, dar care nu isi doresc mai mult decat putinul si strictul necesar pe care il au. Nu-si doresc nici macar sa stie ce inseamna cu adevarat dragostea, lucru pe care Simon tot incearca sa-l dezabata in conversatiile cu vecina Elena cu care incearca sa aiba o relatie.

David este acel copil care il intelege pe deplin pe Don Quijote, cartea din care ii citeste Simon. Si el vede monstrul in locul morii de vant si isi faureste o lume precum si-a faurit-o Don Quijote pe a sa.

In cautarea mamei pierdute a lui David, Simon o gaseste pe Ines si o convinge ca ea este mama copilului. Astfel, cei trei formeaza o familie nu asa cum suntem noi obisnuiti, pornite, spre sfarsit, in cautarea unei alte lumi noi, o lume in care spera sa fie acceptati asa cum sunt. Aleg sa plece pentru ca nu accepta ca David sa fie indepartat de ei si trimis la o scoala speciala.

Romanul este plin de referinte biblice. Este unul simbolic. Uitati-va la nume, la aluzii si la multe altele. Toate sunt mai mult sau mai putin evidente, trebuie doar sa le citesti printre randuri.

Belstar este locul din care vin, iar ei se indreapta spre Estrellita. Calatoria lor, cel putin a celor doi – Simon si David –, este plina de semnificatii. Oh, Doamne, Estrellita poate fi steaua, acea stea. Nu zic mai multe.

Este un roman care pe cat de usor se citeste, pe atat de mult trebuie sa fii atent la toate referintele. Este un roman subiectiv. Nu exista o concluzie generala, fiecare cititor isi va fauri propria versiune despre aceasta carte, pe care mi-am faurit-o si eu si pe care nu o voi dezvalui.

La asta cred ca s-a gandit Coetzee cand a scris.

Pentru mine a fost magnific.

Mihai Radu isi publica romanul de debut la Polirom, anul de gratie 2014.

Dintr-un cartier marginas (dar nu mai prejos) al Bucurestiului, fac si eu cunostinta cu Sebastian si, evident, cu ceilalti de langa el.

Romanul e ancorat in realitatea asta a noastra, de zi cu zi, care ne sperie si care ne face sa fim mai mult sau mai putin puternici. Am in fata Bucurestiul actual, cartierul meu de bastina, care, prin penita lui Mihai Radu, iese din anonimat. Sau, ma rog, nu mai e doar cartierul unde e stadionul Steaua.

Pana la urma, nu conteaza cartierul, ci viata lui Sebastian. Viata lui interioara si exterioara care nu-l ajuta sa inchege nicio relatie serioasa, viata lui de la biroul de la primarie care-l baga in probleme cu legea, viata cu tatal lui, dar si relatiile cu vecini, taximetristi, primari, prostituate, vanzatoare de la mall si, mai presus de toate, viata cu alcoolul.

In schema apare Gratiela, si ea personaj principal, cu care Sebastian incearca sa aiba o relatie, insa si Gratiela are o viata la fel de data peste cap si, prin urmare, ajung sa coabiteze doar la nivel sexual, relatia oprindu-se la un moment dat.

Personaje importante si foarte bine conturate sunt si parintii celor doua personaje principale si rolul pe care il joaca in viata lor. Nu il uit nici pe Pip, cainele pe care nu si l-a dorit, insa doctorul Horatiu, prin logoreea unica, a facut in asa fel incat sa-l convinga sa-l ia.

Incerc sa nu spun foarte multe despre cartea asta. Primul lucru care imi vine in minte este ca, pentru un roman de debut, este un fenomen din punct de vedere al scrierii. Nu as vrea ca autorul sa creada ca a fost subestimat, pur si simplu, poate n-am mai citit eu de mult un roman de debut romanesc atat de bun.

Romanul e trist, nu e o poveste cu finalitate, tocmai asta il face actual si real, dar e povestit cu umor. Mihai Radu il schingiuieste si fizic, si psihic pe Sebastian.

Si nu in ultimul rand, Ghencea rulz!

Norvegianul Jostein Gaarder publica Kabalmysteriet in 1990, iar in Romania apare in 2011 la Editura Univers.

Calatoria de la Arendal, Norvegia, la Atena se dovedeste plina de revelatii pentru Hans Thomas de numai 12 ani.
Scopul calatoriei este ca impreuna cu tatal s-o gaseasca pe mama si s-o aduca inapoi.

Cartea e structurata in capitole denumite dupa cartile de joc (Sapte de Inima Neagra, Opt de Caro, Patru de inima Neagra etc.), in care rolul principal il are Jokerul.

Nu este vorba despre o calatorie plina de peripetii, ci de una in care se pun intrebari pentru a afla raspunsuri. Si poate ar parea ciudat ca intrebarile despre destin sunt insufletite de niste carti de joc care presupun, pentru unii, aflarea viitorului, insa aici e despre a gasi pilonii care sa te ajute sa mergi pe un drum pentru a afla drumul adevarat. Este vorba despre semnele pe care viata si timpul ni le scot mereu in fata, dar pe care multi dintre noi refuza sa le vada.

Cand pornesc in calatorie, la prima statie de benzina la care se opresc, Hans Thomas primeste o lupa de la piticul care ii intampina si apoi ii ghideaza spre un drum ce ii duce intr-un mic si uitat oras de munte intitulat Dorf. Hans Thomas intra in vorba cu brutarul satului, iar acesta ii ofera un suc si niste briose, insa una dintre briose contine o carticica ce declanseaza o minunata poveste despre viata care se poate descifra numai cu ajutorul lupei.

Cartea nu este numai despre gasirea mamei sau despre gasirea unor raspunsuri la intrebarile fara de raspuns, ci si despre relatia tata-fiu, o relatie in care cei doi se “concureaza” frumos in a gasi adevarurile despre viata si in care, de fapt, cei doi formeaza o echipa minunata. Tatal este un om care ar merita o pensie de filozof dupa cum considera chiar Hans Thomas, are o cultura generala extrem de vasta, insa nu asta e punctul lui forte, ci faptul ca, in ciuda suferintei prin care trece, nu conteneste sa se minuneze de miracolul si misterul vietii si sa ii insufle acest lucru si baiatului sau.

Tatal este un colectionar de Jokeri, cei care ii aduc cu picioarele pe pamant pe visatori.

Cartea este o poveste despre o poveste din carticica din briosa. Undeva, in lume, exista oameni fericiti sa aiba o minte simpla pentru a se bucura de lucurile simple. Undeva, in lume, exista un Joker care ii va provoca mereu pe altii sa afle de ce suntem aici si acum.

Viata ca o cabala, as mai adauga eu.

Nicole Krauss isi vede romanul publicat in 2005. La noi, Humanitas Fiction il publica in 2007, in traducerea Antoanetei Ralian.

Mie mi s-a parut o carte extrem de trista pentru ca este vorba despre singuratate. Dar este si despre cautare, speranta, regasire. Cei doi protagonisti nu se cunosc, intre ei stau o gramada de ani si generatii, insa ce ii leaga este aceasta singuratate care genereaza o cautare si care, la final, ii face sa se cunoasca.

Totul porneste de la o carte pe care tatal Almei i-o daruieste mamei Almei la primele lor intalniri. Alma primeste numele personajului principal al acestei carti, iar dupa moartea tatalui sau isi propune sa afle totul despre cartea si despre femeia dupa al carei nume a fost botezata.

Alma se afla abia la varsta adolescentei, insa pare ceva mai maturizata decat ceilalati copii de varsta ei si interesata de subiecte mai putin obisnuite. A mostenit de la tatal sau interesul pentru calatorii si metode de supravietuire in salbaticie si se documenteaza acerb. Apoi, intervine subiectul Alma din Istoria Iubirii, cartea care provoaca actiunea romanului. Tot interesul Almei porneste de la suferinta mamei care ajunge sa traduca aceasta carte la rugamintea unui personaj misterios, lucru care o ajuta sa supravietuiasca, sa fie un fel de scut de aparare.

Pe de alta parte, Leopold Gursky, un evreu polonez, este un batran singur, a supravietuit invaziei Germaniei in Polonia, iar acum se indoieste de propria existenta, asa ca ajunge sa faca lucruri astfel incat sa se convinga ca exista si ca nu e invizibil. Din copilarie a iubit si a continuat sa iubeasca o singura persoana toata viata, chiar daca dragostea nu a fost impartasita. Singurul lucru care i-a alinat suferinta au fost scrisorile transformate in carti pe care i le-a scris Almei de-a lungul vietii, ultima fiindu-i dedicata ei. Istoria iubirii a fost incredintata unui prieten care si-a pus, ca scriitor, semnatura pe carte, a fost data disparuta, insa regasita cu ajutorul Almei celei tinere.

Dar ce conteaza cel mai mult este ca a fost gasita si ca a contat atat de mult pentru cineva, incat i-a schimbat viata. Mai sunt cateva personaje cheie acolo care infrumuseteaza acest roman.

In acelasi registru cu trilogia lui Ruiz Zafon, Istoria iubirii este o carte despre o alta carte. Este despre cautare si despre cum nimic nu moare atata timp cat exista cuvinte.

John Updike publica Fugi, Rabbit – unul dintre romanele din seria Rabbit – in 1960, iar Humanitas Fiction il scoate la noi in 2008.

Spun din start ca imi place extrem de mult titlul romanului – Rabbit, run -, mi se pare ca, printr-un simplu imperativ, rezuma excelent povestea.

Constat ca am citit inca un roman al unui scriitor american al carui personaj se inscrie in categoria “vedeta liceului la sport” sau undeva pe acolo, dupa Philip Roth cu Pastorala sa. Evident, John Updike, precum Roth, ironizeaza conditia aceasta de american high-school hero. Harry Rabbit Angstrom este tanar, este casatorit, are deja un copil si inca unul pe drum si locuieste intr-o suburbie din Brewer. In liceu, Rabbit a fost vedeta echipei de baschet, iar acum lucreaza ca agent de vanzari. Mai precis, vinde un aparat de bucatarie de la MagiPeel. Inca se hraneste cu trecutul de jucator de baschet si in permanenta isi cauta recunoasterea pentru asta, in diferite contexte.

Dar la un moment dat, Rabbit alege sa fuga. Mai intai fuge de Janice, sotia lui alcoolica si complet iresponsabila, de parintii ei, de parintii lui, de meseria lui, in general, de rutina vietii sale. Prima persoana cu care vorbeste dupa ce pleaca de acasa este Tothero, antrenorul sau de baschet din liceu, ajuns la o batranete urata. Tothero ii da niste sfaturi, insa Rabbit nu s-a dus la el pentru asta. Vrea sa-si aduca aminte de vremurile cand era vedeta la baschet. Lui Rabbit nu-i pasa de sfaturi.

As putea spune ca e total iresponsabil, inconstient, egoist pentru ca pleaca de acasa si nu se gandeste la consecinte. Dar ce om mai rationeaza cand i se pune, pur si simplu, pata sa plece?

Rabbit fuge de el insusi si, din pacate, fuga asta nu numai ca ii schimba total viata, insa da nastere unor tragedii. De remarcat este relatia sa cu preotul Eccles, poate singurul care incearca sa-l inteleaga si sa nu-l judece.

Citindu-l pe John Updike, mi-am dat seama ca in ultima vreme am citit mai mult scriitori americani care imi plac extrem de mult.

Rabbit, run este o carte excelent scrisa si, important de adaugat, foarte bine tradusa in romana (duceam dorul unei carti traduse foarte bine). Updike ii contureaza portretul lui Harry Angstrom din actiunile, deciziile si dialogurile pe care le poarta cu celelalte personaje ale cartii.

Rabbit este un egoist, iar lucrul asta transpare prin fiecare cuvant pe care il spune. Dar la fel de bine se poate spune ca este un risk taker.

Alberto Moravia isi vede publicata lucrarea de debut in 1929. Editura Art o publica la noi in 2007, iar eu ajung s-o citesc acum.

Indiferentii este despre negare dusa pana in pragul ridicolului. Adica, ai in fata o familie burgheza inca prinsa in trecutul bogat, desi prezentul este despre falimentul iminent. Avem un tablou absolut ridicol al unor oameni care se complac. Mai precis, al unor indiferenti.

Sunt trei personaje – mama, fiica, fiu – care nu vor sa-si accepte decaderea si atunci merg mai departe afisand o ipocrizie care, nu de multe ori, m-a facut sa exclam “ba, astia sunt tampiti?”. Se invaluie in minciuna vietii bune, incat realitatea li se pare ca e ceva ce nu tine de ei. Nebunie curata, da. Pe langa familia cu cei trei, mai sunt inca doua personaje prinse in tot felul de iluzii.

Actiunea, care se petrece in decurs de 3-4 zile, abunda de puseurile artistico-teatrale ale mamei care, desi de mult timp nu mai e o doamna “bine”, are impresia ca nimeni nu mai e ca ea, ca totul ii convine. Impreuna cu asta, accesele de gelozie in fata amantului Leo o transforma intr-un stalp al ridicolului.

Michele este baiatul care nu-si suporta familia si este indecis daca il place sau nu pe Leo, amantul mamei. Michele are vise de imbogatire pe, sa zicem, cele mai usoare cai, si nu s-ar da la o parte daca asta ar insemna sa faca niste compromisuri ce ii implica chiar familia.

De 15 ani de zile, Leo este amantul mamei, insa alt aspect al falsitatii acestei vieti este ca nimeni in familie nu vorbeste despre aceasta relatie, desi toata lumea stie. Mai degraba, mama il considera pe Leo amantul ei, desi Leo pune ochii pe Carla.

Carla ar fi cel mai realist membru al acestei familii si cu simtul ridicolului. Aproape ca e singurul personaj din carte pe care poti sa-l placi cat de cat. Vrea cu ardoare sa iasa din postura de burghez ratat si fara un viitor si incepe sa ia in serios propunerea lui Leo de a incepe o noua viata alaturi de el. Dincolo de moralitate si de implicatiile familiale, a incepe o noua viata devine o obsesie pentru ea.

Leo este un smecher, stie cum sa gadile, stie cum sa interactioneze si ce cuvinte sa spuna, astfel incat sa-i transforme pe dusmani in chiar admiratorii sai. Acest lucru e perfect oglindit in relatia cu Michele.

Eu recomand cartea asta. Moravia este atent la detalii, stie ce poate mintea umana si stie cum sa transpuna in cuvinte care contureaza portrete perfecte.

Buba mare a acestei carti este editarea/redactarea ei. Pacat de Editura Art. Acorduri gramaticale gresite, virgule acolo unde nu trebuie si mai sunt. Dar Moravia este de citit.

Blog Stats

  • 96,753 hits
Iulie 2017
L M M M V S D
« Mar    
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
31