Zmeura's Weblog

Archive for octombrie 2009

O vad, o observ. Are in sange creativitatea. Vom vedea mai tarziu daca isi va dezvolta latura profesionala pe acest temei.

Mariuca deseneaza. Stiu, toti copiii deseneaza, insa ea deseneaza pe calculator, in Paint. Trage linii, uneste puncte, face cercuri, isi alege culorile, instrumentele de desenat. Si spune ce ar vrea sa deseneze si cum (sa zicem ca se gandeste la un concept), chiar daca deocamdata nu poate sa faca multe. Dar exersam impreuna. 

S-o face art director?

Reclame

– vineri seara am fost la un club nou deschis in Bucuresti. Tribute, in genul Coyote/Music Club/Spice Club. Foarte dragut, dar scump.

– sambata seara am vazut Funny Games (Michael Haneke), pe National.

– duminica am participat pentru a doua oara la intalnirea cu mamicile din blogosfera. a fost foarte ok. aici. Plus ca cei de la Happy mi-au lasat o impresie placuta pentru faptul ca au oferit cadouri copiilor. Mariuca foloseste deja tot ce a primit in pachetel. Multumim!

50 Best Mom Blogs, top facut de Radical Parenting

– despre Top Thinkers 50. aici

– saptamana viitoare e un mare targ de handmade la Arenele Romane (23-25 octombrie).

M-am intors in campul muncii cand Mariuca a facut 1 an jumate. Cat am stat acasa, am avut timp sa ma gandesc ce si cum sa fac cu ea, cand va veni timpul. Ma framantam zi si noapte si aveam in minte o singura imagine: a unei balante in care, intr-o parte erau bonele, in alta gradinita. Bunicii erau exclusi, nu pentru ca nu am fi vrut noi, ci pentru ca nu aveau cum sa stea ei cu ea.

Pe vremea cand eram noi doua tot timpul impreuna, fie vara sau iarna, ieseam zi de zi in parc si intram in vorba cu mame, bunici si mai ales cu bone. Mereu m-am mirat ca, in ziua de azi, sunt mai multe bone decat bunici. In fine.

De la mamele care aveau bone pentru copii, am aflat povesti infioratoare. O parte dintre ele schimbasera 2, 3, 4 bone din diverse motive, vazute de mine doar in filme.

Am vorbit si cu multe bone, pe multe le-am observat in timpul „programului de lucru” si nu mi-a placut ce vad si nu mi-a fost jena sa le fac observatie pentru ca ii bateau pe copiii de care aveau grija. Am gasit si exceptii de la regula. Doar una sigura, insa da, mai exista si bone ok. Eu zic ca lucrul asta tine de noroc.

Ne-am gandit si la cresa, pentru ca la vremea aceea nu o puteam duce la gradinita. Nici pe aceasta nu o priveam cu ochi buni: multi copii, raceli, batai, plansete dupa mama etc. Cel putin asta era ideea mea de cresa. Si totusi, balanta a inclinat vizibil spre ea. Iar tot raul a fost spre bine. Acolo a invatat: sa manance singura, sa ceara la olita, sa scape de scutece plus cantece, poezii, dar mai ales, a invatat sa fie responsabila. A fost greu pentru toti la inceput. Criza a tinut 2 saptamani, dupa care nu a mai plans dupa mine.

Cu bune si cu rele, cred ca am facut alegerea corecta. Din punctul meu de vedere, integrarea de la o varsta mica e esentiala in dezvoltarea unui copil. La cresa/gradinita participa la diverse actiuni, coloreaza, deseneaza, canta, invata, lucruri pe care parintii nu le pot acoperi in totalitate din lipsa de timp, datorita jobului. Iar in ceea ce priveste bonele, lucrurile astea nici nu cred ca intra in discutie. Eu le percep ca pe niste persoane care doar vegheaza copilul si nimic mai mult.

Nu e perfect nici la cresa/gradinita. Sunt si acolo tot soiul de riscuri, insa, din punctul nostru de vedere, e alegerea corecta pentru ea.

Intr-o seara stau de vorba cu Mariuca despre Mos Craciun. In pat, la culcare, am inceput eu sa-i zic ca mai sunt cam 2 luni pana vine. Cam de la 3 ani a inceput ea sa inteleaga care-i faza cu Mosul, iar faza principala, e, evident, primitul de cadouri. Cum sa nu retina asa ceva?!

Deci, eu ii spuneam ce si cum despre acest Mos Craciun, accentuand ideea ca „tre sa fii cuminte ca sa vina”.

In fine, discutia s-a desfasurat in felul urmator: eu ii spuneam, iar ea, la fiecare fraza, ma intreba de ce.
Eu: Mos Craciun vine de departe. Din tarile nordice.
Ea: De ce?
Eu: Mos Craciun vine numai iarna?
Ea: De ce?
Eu: Mos Craciun vine numai noaptea?
Ea: De ce?
Eu: Mos Craciun vine cu trasura, printre nori?
Ea: De ce?
Eu: Mos Craciun vine la toti copiii?
Ea: De ce?
Eu: Mos Craciun are un costum rosu cu alb si curea la cojoc?
Ea: De ce?
Eu (in gandul meu): sa nu-i cada nadragii.

Si asa Mariuca a capatat cateva raspunsuri despre „mos caciun”, raspunsuri pe care le spune mai departe celor cu care se intalneste. Tuturor le spune cine e si ce face Mos Craciun. Se gasesc destui care s-o asculte cu drag.

Austria postbelica e destul de necrutatoare cu cei care vin din urma: adolescentii. In loc sa priveasca inainte, sa-si faca sperante, oamenii inca simt repercusiunile razboiului, care cel mai acut se rasfrang asupra generatiei viitoare.

Tinerii nu stiu incotro sa mearga, nu pot face diferenta dintre bine si rau si actioneaza la lumea care ii inconjoara de parca ar avea un scut de aparare impotriva unor dusmani.

Scriitoarea Elfriede Jelinek incearca sa redea in Exclusii (1980) cam tot ce se intampla in sufletul adolescentilor care traiesc intr-o lume ce pare sa se destrame sau sa fie prinsa inca in trecut, mai degraba decat sa mearga inainte.

Autoarea si-a ales patru tineri, diferiti cam din toate punctele de vedere, care isi pierd timpul impreuna, nefiind neaparat prieteni. Le transpune pe hartie toate starile sufletesti cu care se confrunta. Rainer si Anna sunt gemeni si au preocupari intelectuale: el citeste foarte mult (Camus), iar ea canta la pian. Amandoi isi urasc parintii, in special pe tatal lor, fost ofiter nazist, acum cu preocupari pornografice in care o include si pe mama. Hans face parte din clasa muncitoare, insa aspira la mai mult. Si el isi uraste singurul parinte ramas in viata, mama, care ii vorbeste neincetat de idealuri comuniste si muncitoresti. Culmea e ca Sophie face parte din inalta societate si are parte de o mama isterica.

De fapt, romanul il are ca personaj central, in jurul caruia graviteaza totul, pe Rainer si frustrarile lui, nefiind in stare sa admita sie insusi, atunci cand e respins. Anna nu vrea sa-si exprime suferinta si cateodata decide sa nu mai vorbeasca, in semn de protest. Cei patru aleg sa se razbun prin jafuri, sex cu straini, bombe in vestiarul scolii, uciderea de animale.

Daca pentru Sophie si Hans, viitorul mai are un sens, Rainer isi alege destinul pentru el si sora lui. Sa fi fost atata ura, nemultumire, intuneric care sa-l determine sa-si macelareasca familia?

Iar Jelinek surprinde foarte fin confuzia si lipsa de directie a tinerilor.

Tot incerc sa gasesc locuri de joaca pentru copii, dar nu dintr-acelea numai cu topogane si castele gonflabile, ci unele care sa aiba si o componenta educativa.

Pana acum, cel mai frumos mi se pare partea de librarie de la Carturesti, dedicata copiilor. E undeva in spate, intr-un colt destul de spatios, unde copiii au la dispozite jucarii din lemn, dar si carti. Noi am fost de cateva ori acolo. De fapt, de cele mai multe ori Mariuca ne cere s-o ducem. Ea a asimilat locul cu „acolo la doamna cu chiloti”, de care am mai povestit si care „doamna” este de fapt un grafitti mare, undeva pe strada Verona. Nu mai merita mentionat ca de fapt nu e o „doamna”, ci un „tip”.

Revenind la locul pentru copii de la Carturesti. Au jucarii de construit, bucatarii, masinute de splat, carucioare, toate din lemn. Si multe carti. In timp ce copilul se joaca, te poti uita linistit prin multitudinea de carti, in romana si in engleza, ce se desfasoara pe rafturi.
Vin destui copii, insa e loc pentru fiecare. N-am vazut pe nimeni sa se certe pe jucarii. Locul e spatios, aerisit, iar domnisoarele sunt foarte de treaba.

Daca o ducem acolo pe Mariuca, nu prea mai avem grija ei. De multe ori o lasam sus, iar noi coboram in Gradina Verona, si din 15 in 15 minute uracam sa vedem ce face. Si de fiecare data e bine.

Va suna cunoscut „apelul” asta, nu-i asa? Eu l-am vazut la cateva intersectii mari din Bucuresti.

Daca stati in zona pietei Moghioros si obisnuiti sa va faceti cumparaturile acolo, stiti ca spre piata e o intersectie mare si, zic eu, destul de periculoasa. Mie, de cand stau in zona asta, nu mi-au placut niciodata trecerile de pietoni de acolo, mai ales cele la nivel cu sina de tramvai.

Pe refugiu, in timp ce astepti sa treci, in fata ta e un panou mare, adresat pietonilor (Pietoni, traversati numai pe culoare verde a semaforului!). Pietonii il vad, insa e ca si cum s-ar uita prin el.

Azi dimineata, ducandu-ma la piata, un om era sa fie calcat de o masina care circula regulamentar. A pornit pe culoare verde, la pietoni era rosu. A oprit la timp. Culmea face ca omul fost viitor victima era cu gura mare si injura soferul masinii.

Acum stiu ca multi oameni mor pe trecerile de pietoni, chiar traversand pe culoarea verde, insa de multe ori si pietonii se grabesc, nu mai asteapta, gandindu-se „doar n-o sa ma calce acum, doar ma vede”  sau „doar n-o sa ma calce tocmai pe mine, tocmai acum”.

Din ce am observat eu, cei care se grabesc cel mai mult si care alearga pe culoarea rosie sunt batranii. Astazi, o tanara ii spunea unei batrane care vroia sa treaca aiurea, sa astepte.

Pana la urma, nu mai avem nevoie de nicio educatie rutiera. Ne-o facem singuri.


Blog Stats

  • 98.894 hits
octombrie 2009
L M M J V S D
« sept.   nov. »
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  
Reclame