Este al treilea roman al lui Lawrence pe care il citesc, dupa Fii si indragostiti si Amantul Doamnei Chatterley.

Paunul alb este narat de catre unul dintre personajele romanului, Cyril Beardsall, care, prin prisma aceasta, ramane singurul personaj neexplorat din aceasta carte, desi are cel mai important rol in toata povestea, fiind elementul de legatura pentru toti. Aflam, totusi, cate ceva despre Cyril prin dialogurile pe care le poarta cu oamenii din jurul sau sau prin felul in care se raporteaza la anumite personaje.

Eroul romanului este George Saxton si face parte din mica lume de la Eastwood. Este personajul pe care Cyril il indrageste cel mai mult, sentimentele sale osciland intre prietenie, admiratie si chiar dragoste. Insa nu va ganditi la mai mult. Totul ramane la stadiul de legaturi sufletesti foarte puternice.

Romanul este despre tinerete si maturizare, despre cat de mult anii si deciziile luate isi lasa amprenta asupra unor vieti. Eu am vazut cartea asta ca pe un film, atat de bine au fost evidentiate si puse in scena personajele. Cyril da detalii pana si despre rochiile pe care le poarta femeile, felul in care se misca, modul in care sunt purtate hainele, expresia fetelor, gesturile din timpul dansurilor.

In “filmul” asta este si Lettie, sora lui Cyril, o tipa indrazneata, ironica, culta, melomana. Unii dintre voi, daca o sa cititi, ati putea crede ca Lettie este personajul principal, insa eu n-o vad pe ea. George este un tanar fermier cam taciturn si inchis in sine, caruia ii place sa citeasca si sa asculte muzica din cand in cand. Singurul sau prieten este Cyril. El si Lettie vor trai o dragoste nemarturisita, pentru ca niciunul nu indrazneste sa faca vreun pas, din diverse considerente. Asa ca Lettie ajunge sa se marite cu Leslie Tempest, un tanar bogat, rasat, din clasa superioara. George se insoara cu Meg, o tarancuta descurcareata cu care ajunge sa aiba o casnicie nefericita din cauza neimplicarii lui in viata de familie.

In scena mai sunt si Emily, sora lui George, profesoara si un fel de iubita a lui Cyril, ramasa la stadiul de veche iubita.
George, de la lucrator al pamantului, dupa ce se casatoreste cu Meg si intra in afaceri cu caii, devine instarit. Singurul lucru pe care nu-l poate face bine este sa fie un sot si un tata bun, iar asta este probabil lucrul care il termina si fizic, si psihic, transformandu-l intr-un alcoolic urat de propria familie.

Prietenia lui cu Cyril nu se decimeaza, chiar daca, despartiti de orase si timp, vorbesc foarte rar. O data la un an sau doi, se regasesc prin scrisori.

Romanul este, mai ales, despre prietenie si admiratie. Apoi despre “granita” dintre rural si urban, precum si felul in care aceasta granita ii afecteaza pe cei din povestire.
Pe langa asta, Lawrence, prin glasul lui Cyril, imi arata pitorescul loc in care si-a trait anii tineretii. Pasajele despre natura, frumos intercalate in actiunea romanului – desi nu e o actiune propriu-zisa – sunt, pentru cititor, ca o pauza de la lectura.

Va recomand sa cititi cartea. E ca o gura de aer in tumultul asta in care ne invartim. De ce ii zice Paunul Alb? Descoperiti singuri.

(Recenzie participanta la concursul BookMag)

Mi-a placut mai mult decat toate cartile citite in ultima vreme si aici vorbim de un autor roman caruia ii multumesc pentru lectia de istorie absolut minunat scrisa.

Personajul central este un tanar dentist neamt care are privilegiul de a-l avea drept pacient, in cabinetul din Berlin, pe viitorul principe si apoi rege al Romaniei, Carol I, pe atunci capitan de dragoni. Vizita aceea este, de fapt, fundamentul cartii. Astfel, Joseph Strauss, dentistul, il urmeaza pe Carol in Romania si ajunge in vechiul Bucuresci. Si desi romanul se intituleaza Zilele Regelui, Carol I este cumva intr-un plan secundar, iar prin ochii strainului Strauss, o mare parte din scriere se concentreaza pe portretul, faptele si deciziile sale din momentul in care devine principe, apoi rege pana in timpul si dupa Razboiul de Independenta.

O surpriza placuta este sa il descoperi pe omul Carol, nu pe rege.

Chiar daca sunt doi in centrul atentiei, exista un singur personaj principal, un fel de 2 in 1, Joseph si Carol I care se completeaza perfect. Au mai degraba o relatie tacuta, o intelegere tacita, numai ei doi se inteleg unul pe celalalt cel mai bine.

Joseph Strauss se stabileste in Lipscani, unde la parterul locuintei isi deschide un mic cabinet stomatologic. Se imprieteneste cu ceilalti nemti cu mici afaceri (opticianul Vogel, brutarul Peter, frizerul Otto) si isi duce traiul impreuna cu motanul Siegfried, alt personaj cheie al cartii, care pentru multi ar putea deveni personajul preferat. Siegfried e un alt fel de motan. Are constiinta si prin constiinta sa povesteste lucrurile din punctul lui de vedere. E un motan foarte sensibil si recunoscator pentru tot ce are. Pentru inima mare a stapanului sau, pentru bunatatea frizerului Otto care i-a oferit-o pe matza Manastamirflorinda. Deci, avem parte si de o induiosatoare iubire motaneasca. In carte sunt foarte frumos inserate pasaje cu asa-numitii psalmi (un fel de epistole) ai lui Siegfried. O incantare!

Mai departe, viata dentistului urmeaza un fagas normal. Se preocupa de dintii vecinilor, iese la bere cu prietenul Otto si, printre astea, ii mai face vizite si lui Carol. Mai mult, il duce la femei, la o prostituata oarba pe care Carol o lasa gravida.

Intre timp, Joseph se casatoreste cu Elena Ducovici si au un copil, pe Alexandru. Au o viata fericita, insa intervin consecintele relatiei dentistului cu regele (nu zic mai multe, e pacat).

Romanul este precum cartile postale de colectie care reflecta vechiul Bucuresti, insa aceste carti postale prind viata. E ca atunci cand te uiti la ele la un talcioc si iti inchipui cum a fost atunci: vechiul Lipscani, vechiul Covaci, vechiul Selari cu micile afaceri, carciumi, ateliere, brutarii, biserici etc. – e un pasaj chiar despre manastirea Stavropoleos, frumos imbinat cu actiunea romanului. Si e atat de fain zugravita viata aia, incat ai impresia ca Filip Florian parca a trait atunci (jos palaria pentru documentare).

As putea spune ca lucrarea este ca o lectie de istorie pe care copiii ar invata-o cu multa placere. Sunt totusi si niste pasaje erotice explicite care ma opresc deocamdata sa le-o recomand.

Nu va inchipuiti ca tot ce este scris despre regele Carol este si adevarat, desi totul pare atat de veridic. Nu este un roman biografic, e despre modul in care se leaga niste destine. Este o poveste construita pe un fundament istoric.  Dar atat de minunat scrisa si care iti lasa un constant zambet pe fata.

La ora la care scriu despre ea, nu am terminat-o, insa sunt foarte nerabdatoare sa impartasesc starea mea pozitiva pe care mi-a indus-o acest roman si pe care mi-e imposibil s-o definesc.

Magnifica!

Alex Portnoy isi incepe viata in America anilor ’50, intr-o familie de evrei. Inca din adolescenta devine exagerat de preocupat de propria sexualitate, iar mai tarziu cauta raspunsuri pentru aceasta problema.

Se autocaracterizeaza drept obsedat sexual si cere ajutor psihoterapeutului Spielvogel in speranta ca o sa gaseasca explicatii pentru viata sa sexuala aventuroasa, devianta si nesatisfacatoare. Astfel, vizita la psiholog se transforma in peste 200 de pagini de roman in care, ca la orice vizita la psiholog, ne intoarcem in timp. Si incepem din copilarie, cu o mama critico-perfectionisto-sufocanto-bigota, in frunte cu overprotective si cu un tata constipat (din toate punctele de vedere).

Alex ar parea ca are toate complexele din lume: este marcat de faptul ca este evreu si crede ca familia lui este cea mai imperfecta din lume tocmai din cauza ca sunt evrei. Ajunge sa isi urasca originile si isi dezvolta o obsesie din a seduce/cuceri (chiar sunt delicata, Roth a folosit un limbaj obscen, dar funny) fetele neevreice, americance. Plus, complexul oedipian. Sufera si de complexul superioritatii, inca din copilarie avand un IQ impresionant. Mai presus de toate, cred eu ca sufera de complexul America.

Dezvolta un cult pentru organele sexuale ca refugiu fata de familia sa – mai mult fata de mama pe care vrea s-o multumeasca cu orice chip – si, in contradictie cu toate tagmele religioase evreiesti, isi satisface organul cu absolut tot ce apuca: fie ca e vorba de ficati cruzi sau cu sticla de lapte. Fanteziile sexuale devin scopul vietii sale inca din adolescenta.

Toate trairile lui sunt comentate cu o oarecare autoironie, dar si o stare de depresie provocata de neimpliniri. Alex e chinuit de sexualitatea lui exagerata, e rupt intre ceea ce isi doreste pentru el si ce isi doresc altii de la el. E ca in oglinda: pe de o parte e Alex cel obsedat de aventurile cu femei si, pe de alta parte, e Alex functionarul public care lupta pentru cei nedreptatiti. Ironia este ca nu obtine nicio satisfactie din relatiile consumate, ci mai degraba un complex al rusinii si vinovatiei. Nici nu mai merita mentionat ca toate relatiile se dovedesc esecuri.

Portnoy e atat de complexat de faptul ca este evreu incat, cand, adult fiind, ajunge in Israel, e incapabil sa intretina relatii sexuale, mai ales daca in schema apare o evreica get beget, pana acum el avand relatii doar cu femeile crestine.

Scrierea este foarte amuzanta, desi recunosc ca la unele pasaje ultradescriptive am rosit. Episodul cu Maimuta, una dintre iubitele sale, manechinul analfabet, e savuros. O americanca ce crede ca evreul Alex este barbatul care “o s-o faca o doamna” se dovedeste mai neserios si mai obsedat decat orice alt barbat.

Va spun din start ca nu e un roman usor de digerat. Si mie mi-a fost greu sa-l citesc. Sunt pasaje sexuale extrem de explicite, in care se foloseste un limbaj foarte trashy. Complexul lui Portnoy este un roman-breakthrough al timpului sau, in plina revolutie sexuala. Philip Roth a provocat un scandal cand a publicat cartea.

Totul incepe cu intalnirea dintre doi prieteni, in care protagonistul, John Rivers, fizician ajuns la batrante, ii povesteste amicului sau una dintre cele mai importante etape din viata sa. De fapt, etapa in care viata sa incepe cu adevarat: intalnirea cu familia laureatului premiului Nobel, Henry Maartens, renumit om de stiinta.

E detasat in casa acestuia ca asistent de laborator, unde va ramane mult timp. Acolo, Rivers are un oarecare soc al descoperirii unei altfel de vieti. Zic soc pentru ca pana la 28 de ani a locuit cu mama sa, o bigota cu idei puritane in cap si cu o singura replica “Laudat fie Domnul”.

Asa ca Rivers se desprinde de bigotismul mamei sale si ii cunoaste, astfel, pe Ruth, fiica de 15 ani, pasionata de poezie, Timmy, cel mic, Beulah, servitoarea, Henry Maartens si Katy, sotia acestuia si personajul central al romanului.

Sa vorbim de Katy care pentru sotul sau intruchipeaza cam totul la o femeie: mama, sora, sotie, amanta, partener de discutii elevate. In jurul ei se invart toti si toti vor sa ia din ea putin cate putin. E in stare sa le faca pe toate, e frumoasa, desteapta si inevitabil toti o iubesc, inclusiv Rivers care ajunge si el sa se indragosteasca de ea. E mai mult decat o zeita, e o eroina. Tocmai de aceea relatia ei cu Rivers trebuie privita dincolo de un simplu adulter.

Katy este un om plin de energie si, cand toti au nevoie de ea, incepe sa dea, si sa dea, si sa ramana lipsita de vlaga, exact asa cum nu e obisnuita sa fie. Mama bolnava o solicita de departe sa vina sa o ingrijeasca, Henry nu poate trai fara ea, asa ca isi induce boli pentru a o face sa se intoarca, asa cum a mai facut si in alte dati. Trebuie facuta o paranteza pentru a-l descrie pe Henry altfel decat ca marele savant, ci ca pe un adult cu minte de copil, un mic egoist care o vrea pe Katy doar pentru el. Veghind doi bolnavi si avand si grija de casa, n-ai cum sa rezisti. Curios este, si probabil putini inteleg, ca puterea ii este data inapoi de atingerile lui Rivers pe care, la drept vorbind, Katy mai mult il foloseste pentru placerile sexuale proprii, dincolo de o relatie sentimentala. Iar miracolul nu intarzie sa apara. Katy e din nou in forta, ceea ce inseamna ca si Henry se face bine.

Totul se complica atunci cand Ruth, care intre timp facuse o mica obsesie pentru Rivers, isi da seama ce se intampla, insa nu spune nimic, ci “transmite” totul prin poeziile sale. Asa ca Rivers trebuie sa plece. Nu inainte de a se intampla tragedii si multe alte schimbari in viata familiei.

Rivers isi reface viata, insa familia Maartens will “cease to exist” ca sa zic asa. Singurul supravietuitor este mult respectatul savant care reuseste sa aiba inca alte doua casnicii.

Este interesanta paralela cu fizica a acestui roman. Cum se nasc energiile pozitive (revigorarea fizica a lui Katy prin actul sexual), dar si cele negative (gelozia lui Ruth fata de mama sa, lucru care in final duce la o tragedie).

Recomand cartea. Am gasit multe explicatii pentru actul iubirii in diferitele sale forme.

(Recenzie participanta la concursul BookMag).

Avem in fata aproximativ 300 de pagini despre ceea ce se numeste DESTIN. Walt Rawley are abia 9 ani cand este gasit de Maestrul Yehudi si convins de catre acesta ca il poate face sa zboare. Walt nu are nimic de pierdut, nici viata de cersetor si nici familia sa alcatuita din Unchiul Slim cel imbecil si netrebnic. Asa ca lasa in urma micile escrocherii din St. Louis si il urmeaza pe Maestru chiar daca nu stie ce il asteapta.

In Cibola (Arizona) isi cunoaste noua familie compusa dintr-un mic egiptean schiop, dar foarte destept – Esop – si o indianca mare, tacuta, bunatatea intruchipata – Mama Sioux. In tinutul pustiu, lui Walt ii lipseste zgomotul orasului, insa odata cu trecerea timpul invata sa isi aprecieze si sa isi iubeasca familia.

Initierea in tainele zborului presupune indeplinirea a 33 de pasi pentru a-si goli sufletul. Zborul inseamna, de fapt, victoria asupra prejudecatilor. Maestrul Yehudi il supune unor incercari greu de inchipuit, mai ales pentru un copil, dar Walt, tocmai datorita incapatanarii sale, reuseste. E ignorant, certaret, ingamfat, rasist, xenofob, dar si foarte ambitios. Asa ca nu cracneste cand Maestrul ii da o noua sarcina din cele 33. Si reuseste pana la urma. Reuseste sa se desprinda de pamant si sa pluteasca in aer.

De aici incepe totul. Cu bune si rele, Walt devine Walt Copilul Minune. Se antreneaza din greu pentru a fi pregatit sa iasa in fata lumii, are de trecut peste suferinta pricinuita de uciderea mamei Sioux si a lui Esop de catre Ku Klux Klan, urmata de pauza de antrenament pentru ca maestrul Yehudi nu poate trece de aceasta suferinta. Noua sa casa va fi in Wichita, la dna Witherspoon.

Mi-a placut foarte tare reactia maestrului cand, dupa luni de suferinta, se pune pe picioare. Walt, si el a suferit dupa mama Sioux si Esop, insa e pornit pe fapte mari si nu intelege de ce suferinta maestrului dureaza atat de mult. Maestrul se ridica intr-o zi din pat, isi distruge camera si ii declara lui Walt ca un om trebuie lasat sa isi duca suferinta pana la capat. Acum e vindecat si gata sa-l faca celebru pe micul Walt.

Paginile deruleaza incununarea succesului, cu tot cu scepticii dimprejur, sustinerea lor de catre dna Witherspoon (consoarta din umbra a maestrului), transformarea lui Walt intr-o adevarata vedeta, cap de afis, bani, rapirea lui Walt de catre Unchiul Slim, evadarea, perfectionarea showrilor care se vor arta, inceperea durerilor de cap care ii incheie cariera, visele de glorie catre Hollywood, moartea maestrului Yehudi.

De aici, destinul ia o intorsatura pe care Walt nu o planificase, asa cum facuse cu uciderea Unchiului Slim. Din vedeta ajunge din nou cersetor, apoi intra in activitati ilegale si iar se imbogateste. Si din nou intra in belele. Cand e sus, cand e jos. Dar dragostea il salveaza.

E mare pacat sa spun totul acum. Romanul e o bijuterie prin felul in care firul povestii e construit. Il vedem pe Walt un pusti ignorant si cu gura mare si apoi, batran, intors in Wichita. Dialogurile dintre Maestrul Yehudi si Walt, pe langa ca sunt deosebite si savuroase, sunt si foarte amuzante. Cel mai frumos lucru din tot romanul este relatia dintre cei doi.

In primul rand, jos palaria pentru Daniela Rogobete. A “interpretat” aproape perfect, in romana, ce a vrut sa transmita Auster in limba lui.

Avem parte de o alternanta armonioasa a realului cu imaginarul, iar printre picaturi aflam si putina istorie. Toate sunt desprinse dintr-o poveste creata si spusa de personajul principal August Brill, critic literar ajuns la varsta batranetii, invalid, plin de regrete, insomniac, devorator de filme in timpul zilei, inventator de lumi paralele in timpul noptii. Traieste in casa cu fiica sa Miriam si nepoata sa Katya.

In aceasta casa se respira un aer plin de suferinta. Brill e ros pe dinauntru de suferinta dupa moartea Soniei, fosta sotie si, mai apoi, din nou partenera de viata timp de 21 de ani. Miriam, fiica sa de 47 de ani, a fost parasita de sot pentru alta femeie, iar Katya (23 de ani) se invinovateste pentru plecarea in Irak a fostului ei iubit si apoi pentru moartea acestuia.

Romanul este un regal al trairilor, emotiilor, gandurilor, regretelor si temerilor in care Brill creeaza o lume paralela unde se desfasoara razboiul civil din America, iar ca personaj principal pune un magician. Aparent trista, cartea este savuroasa si in multe paragrafe plina de umor si autoironie.

Cea mai buna fraza din toata scrierea si care descrie perfect esenta acesteia, din punctul meu de vedere, este chiar fraza de inceput “Sunt singur in intuneric invartind lumea pe toate partile”. Ca o completare este si “In vreme ce lumea sucita se-nvarte mai departe”, care culmea, nu ii apartine lui Brill, ci unei obscure poete careia fiica sa Miriam se incapataneaza sa-i face biografia.

Intr-o noapte obisnuita de nesomn, Brill ii va povesti Katyei viata sa alaturi de bunica Sonia, frantuzoaica cu care s-a casatorit de foarte tanar, a parasit-o pentru alta femeie si apoi, si-au trait mai departe marea iubire.

Cartea se citeste pe nerasuflate. Am ales sa merg cu ratb-ul special pentru a avea timp s-o citesc. Am citit in timp ce mergeam pe jos. Am ras si “am fost acolo” in timp ce citeam. Am intrat intr-un labirint de ganduri si vise de unde n-as mai fi vrut sa ies.

Murakami creeaza o paralela intre o lume normala si una suprarealista, insa trecerea asta o face intr-un mod foarte firesc. Desi intalnesti lucruri de domeniul fantasticului, pana la urma ajungi sa ti se para parte din tine.

Avem parte de 16 nuvele in care majoritatea reflecta viata de familie. In “Treburi de familie”, asistam la realitatea tragi-comica a relatiei dintre un frate si o sora. “Somnul” ar putea fi viata de familie aproape perfecta, daca n-ar fi rutina de zi cu zi, iar “Al doilea atac de la burtarie” e despre un cuplu infometat, in care ea preia initiativa. In “Lederhosen” aflam cum o pereche simpla de izmene nemtesti duce la divort.

Mi-a placut mult “Piticul care danseaza” si “Vaporul catre China”. Usor ciudata mi s-a parut “Comunicatul cangurilor”.

Nuvele sunt foarte simplu scrise, insa cat se poate de originale si starnesc sentimente cat mai diferite.

Astept sa citesc si Padurea Norvegiana & more, ca sa pun stampila definitiva pe H. Murakami. Oricum literatura japoneza e foarte controversata si asta imi place. Dintre japonezi l-am mai citit pe Kenzaburo Oe, “O experienta personala”.

Jorg e gratiat dupa mai bine de 20 de ani de inchisoare, dupa ce a fost gasit vinovat de terorism in Germania anilor ’70, facand parte din RAF (o grupare terorista). Chair si dupa atata vreme, actele lui criminale sunt discutate nu atat de cei din afara, cat de cei mai vechi prieteni ai lui, din vremea studentiei si membri ai gruparii respective, acum reintegrati si adaptati societatii actuale.

Asa se face ca sora sa Christiane organizeaza o intalnire cu toti vechii prieteni, la casa de la tara pe care ea, Christiane, a cumparat-o impreuna cu Margarete.

Intalnirea se desfasora pe perioada unui weekend si este mai degraba o confruntare dintre el si prietenii lui care vor sa stie de ce a ajuns sa omoare, desi chiar si ei, atunci, in tinerete au impartasit aceeasi nemultumire si rebeliune fata de politica germana corupta a acelor timpuri.

Christiane se straduieste sa faca aceasta intalnire cat mai putin traumatizanta pentru el, dar, mai mult incearca sa ascunda ca ea este cea care l-a tradat politiei. Ulrich nu se poate abtine si ii cere socoteala pentru crimele comise. Karin, acum pastor, incearca sa ii reconcilieze, Marco il indeamna sa-si sustina cauza pana la sfarsit chiar daca a iesit din inchisoare, Ilse scrie povestea lui Jan, un terorist inventat de ea, Margarete si Henner se indragostesc unul de altul. Trairile celor doi sunt poate cele mai sincere, intr-o atmosfera mai mult decat tensionata in care prietenii lui Jorg isi aduc acuze reciproce desi totul ii leaga, incepand cu ideile revolutionare care l-au transformat pe unul dintre ei in criminal.

Schlink ii analizeaza pe fiecare in parte. Reactii, ganduri, stari schimbatoare. Este un fin observator al memoriei umane, a celor mai intunecate parti ale acesteia.

Punctul culminant este infruntarea lui Jorg de catre Ferdinand, fiul sau, care a ajuns la casa de la tara tocmai pentru a-i reprosa tatalui, crimele comise si faptul ca a fost intotdeauna etichetat ca fiul unui criminal. Ferdinand este cel mai aprig acuzator al tatalui sau.

O pata de culoare este data si de prezenta fiicei lui Ulrich, in plina valtoare adolescentina, marcata oarecum de prezenta unui terorist pe care incearca sa-l seduca fara succes, insa consolandu-se cu fiul acestuia.

Pentru ca pana la urma totul trebuie sa capete o anumita normalitate, o redresare, Weekendul se termina intr-un mod firesc.

In fata instantei, incearca sa se justifice, dar, de fapt, vrea sa-si dea seama ce l-a determinat sa ajunga la crima si cand s-a hotarat.

Prin confesiunea sub forma de monolog, face o incursiune in trecut, evoca amintiri si persoane, perioada de bunastare si pribegii prin lume pana sa ajunga falit. O ia pas cu pas nu numai descriindu-si anumite actiuni, dar facand portrete cat mai autentice ale oamenilor din viata lui sau pe care i-a intalnit la un moment dat. De la parinti, prieteni de-ai parintilor, avocat, barman, pana la servitoarea pe care a ucis-o sau chiar sotia lui.

Problema incepe de la momentul in care ajunge falit si indatorat si se intoarce in tara sa natala pentru a face rost de bani. De acolo incepe totul, de cand isi revede mama si afla ce a facut cu averea lasata de tatal sau.

Montgomery, prin penita lui Banville, e un foarte fin observator al lucrurilor, detaliilor, oamenilor, al propriilor stari. Isi analizeaza gesturile si, confesionandu-se,  incearca sa gaseasca raspuns la ele.

Care e ideea pana la urma? Desi avocatul il sfatuieste sa nu pledeze vinovat, el se hotaraste sa-si arate vinovatia deplina si atunci scrie ceea ce am citit – marturia lui, numai ca Freddie da de inteles ca totul sau nimic nu e adevarat.

Sincer, nu am vrut sa mergem in Thassos in prima faza pentru ca stiam ca acolo vin multi romani – no offence -  insa, din ratiuni financiare si logistice, am ales insula asta in cele din urma si nu ne-a parut rau. Un simplu anunt pe facebook m-a ajutat sa gasesc cazare foarte repede, recomandarea venind de la Delia care ne-a indrumat catre Esperides, un loc foarte fain cu gazde excelente.

Tot cu un anunt pe facebook, prieteni care au mai fost nu neaparat in Thassos, ci in Grecia, ne-au oferit o multime de tips-uri legate de locuri, feluri de mancare, preturi, taverne etc. Le multumesc inca o data, ne-au fost de mare ajutor.

Am ales sa mergem cu masina. Am gasit traseele pe Amfostacolo si pe ViaMichelin. Ne-au ajutat enorm de mult si cu o estimare a costului benzinei.

Ne-am inghesuit 4 adulti si 2 copii si am luat drumul spre Constanta pe 24 iulie, pentru ca am vrut sa prindem concertul lui Mika. Pe 25 ieseam prin Vama Veche spre Bulgaria si timp de 5 ore nu ne-am mai oprit pana la Sozopol, unde am innoptat. Am respectat toate limitarile alea stupide de viteza, din Bulgaria. Fac o paranteza sa spun ca si Sozopol este un loc deosebit. Ma bucur ca am ajuns si pe acolo.

Pe 26 iulie am parasit Sozopol si ne-a luat cam 4 ore sa ajungem la granita. Stiu ca multi ar vrea sa spun traseul exact, localitatile prin care am trecut, insa, sa-mi fie cu iertare, nu am retinut mare lucru, asta pentru ca sarcinile au fost impartite clar, eu am condus dus-intors si am fost atenta la drum, iar cei doi tati au fost responsabili cu directionarea. Am mai si gresit drumul, ne-am mai si intors, dar nu a fost nimic grav. La 19 coboram de pe ferryboat si ne indreptam catre resedinta de vacanta din Thassos.

Pentru mine, in fiecare tara vizitata pana acum, a contat foarte mult sa stiu macar expresiile de baza din limba respectiva. Inainte de plecare, un prieten mi-a trimis cateva linkuri foarte folositoare si asa am invatat sa salut, sa spun la revedere, sa numar, sa spun ce faci in greaca. Spun ca a contat, pentru ca de fiecare data cand foloseam o formulare de adresare, chiar si un simplu multumesc, oamenii se bucurau sincer. Am vazut clar lucrul asta pe fata lor. Asa ca mi-a prins bine sa invat si putina greaca, o limba, de altfel, foarte armonioasa.

Ok, sa spun ceva si despre locurile vizitate. Am fost la mai multe plaje, foarte diferite intre ele. Unele cu pietris, insa nu neaparat deranjant, altele cu vegetatie deasa pe fundul apei, iar altele cu nisip foarte fin si cu valuri mari. Mi-a placut si peticul de plaja de la Papalimani, de langa locul in care am stat noi, asta pentru ca avea un ponton de pe care saream, in timp ce chiuiam, in apa. Cel mai frumos suvenir din Thassos au fost pietricele albe sau colorate adunate de la malul marii.

La diverse taverne precum Simi, Papalimani, Olga’s Place, Patrikos si nu mai tin minte, am mancat tzatziki, branza prajita sau pe gratar, gyros, souvlaki, salata greceasca etc. La fiecare, la sfarsit primeam din partea casei pepene rosu sau inghetata. Pentru cei care m-au sfatuit sa incerc neaparat dulciurile grecesti, stati linistiti, nu ratam eu ocazia asta. Au fost excelente. Regret, in schimb, ca nu am asistat la un sirtaki.

Un lucru care mi-a intunecat mie oarecum vacanta pentru vreo 2 zile a fost problema cu benzina. Am ajuns exact cand incepuse greva transportatorilor, iar noi ramasesem cu benzina la limita. Asa ca am stat putin in stres pana s-a rezolvat situatia. Lucrul asta ne-ar fi obligat poate sa mai ramanem in plus, ceea ce nu era un lucru rau, insa bugetul de vacanta nu prea ne permitea.

Mariuca a stat numai in apa, ca o ratusca. I se invineteau buzele, ii clantaneau dintii, insa ea vroia sa mai stea “5 minute, mami, 5 minute”.

Am plecat din Thassos pe 2 august. In maxim 2 ore jumate am iesit din Grecia, insa am facut iarasi foarte mult in Bulgaria. De data asta am innoptat la Veliko Tarnovo si ca sa ajungem acolo, am luat-o prin creierii muntilor. Am rezistat la urcari, coborari, serpentine. M-a oprit si politia, dar doar pentru un control de rutina, iar a doua zi am ajuns safe and sound in bucale. Nu mai spun care a fost senzatia atunci cand am intrat in Romania. Cu siguranta o stiti si voi.

Cateva poze aici.