Posted by: zmeura on: mai 3, 2008
Din generatia mea cred ca nu exista nimeni care sa nu fi vazut in copilarie Sandybell.
Doamne, ce timpuri! Ce fericiti eram cand la ora 7 fara ceva o zbugheam in casa si asteptam cu sufletul la gura sa se faca ora 7 si sa inceapa Sandybell. Parca la 7 incepea daca nu ma-nsel.
Tin minte ca pe strada nu mai era nici tipenie de copil. Toti erau in casa, baieti si fete, fara exceptie. Apoi, ieseam din nou in fata blocului si povesteam.
Si ce mai plangeam de mila ei cand era trista. Si ce mai fredonam cantecul ei, chiar daca nu stiam o boaba de franceza.
De ce nu mai e si acum ca atunci?
N-am avut o copilarie fericita. A fost presarata si cu bune si cu rele, insa unele lucruri ma emotioneaza si acum.
Si acum stiu cantecelul; eram innebunita dupa el si chiar si acum mi-a facut placere sa-l reascult/cant. Eu imi mai amintesc de Nils Holgersson, pe care l-am vazut cap-coada la televiziunea maghiara, dar cand a aparut la romani l-am urmarit de parca o faceam pentru prima data
.
cu riscul de a ma repeta: daaaaaaaa!
stiti, Nils Holgersson a fost singurul desen animat la care se uita si tata!
si o iubeam pe Aca (*acum, ca dau examenele ACCA – iacs! – nu mai suna asa de bine
).
Uite cum de la desene animate si copilarie ajungem la chestii profesionale. Costina, ma intereseaza examenele ACCA. Cum pot lua legatura cu tine sa-mi povestesti putin cum sta treaba? Eu am pe blog o adresa de mail…
Malina, scuze de off-topic
.
Gata, ne-am gasit, Malina
.
mai 4, 2008 la 10:02 am
daaaaaaaaaaa, mi’amintesc, chiar asa era! pe mine m-a fermecat si Clementine. nu aveam rabdare pana la urmatorul episod..