Zmeura's Weblog

Jack Kerouac isi publica romanul in 1957, iar la Polirom apare in 2003.

As putea incepe scurt, spunand ca “Pe drum” este o carte autobiografica. Asa este, insa dincolo de asta, romanul este despre cum e sa simti aerul libertatii, sa uiti de griji, desi ele exista si sunt din plin, despre cum e sa spui “am chef sa plec” si sa iti arunci, pur si simplu, niste haine in bagaje ponosite, sa faci autostopul si sa te urci in masini rablagite, sa induri foamea si frigul si … sa pleci. Pleci si te intorci, si iar pleci, si iar te intorci.

Sal Paradise (naratorul si cel care il personifica pe Kerouac) si Dean Moriarty sunt “pilonii” tuturor calatoriilor de-a lungul si de-a latul Americii anilor ’50. Muzica bop si jazz-ul, drogurile, fetele, vagabonzii care fac autostopul sunt parte din calatoriile lor. Sal isi incepe experienta pe drum dupa ce il cunoaste pe Dean si este cumva fascinat de spiritul sau liber. In prima sa calatorie, de reunire cu Dean si gasca din Denver, Sal cunoaste tot felul de oameni in timp ce face autostopul, in autobuze sau pur si simplu pe drum. Face tot felul de munci atunci cand i se termina banii, locuieste pe unde apuca, se indragosteste de o mexicanca cu care traieste o scurta perioada de timp, pleaca mai departe, revine acasa. Si apoi pleaca cu Dean.

Dean are trei neveste, nu are “cultul” responsabilitatii, e un om care nu poate trai daca nu e liber ca pasarea cerului. Asa ca nu poate zabovi prea mult acasa, chiar daca are copii de crescut. Iar Sal este cel care merge cu el oriunde i-ar spune acesta. Ei nu sunt neaparat prieteni, insa inspira acelasi aer, al libertatii, si asta ii leaga cel mai mult. Lui Dean ii place sa povesteasca, vorbeste despre tatal sau vagabond, conduce ca un nebun si nu ii e frica de nimic, fascinandu-l pe Sal.

In ultima calatorie, Dean il lasa pe Sal in Mexic, bolnav de dizenterie, ca sa se intoarca acasa. Sal stie ca Dean e un nemernic, a fost avertizat de atatea ori de ceilalti din gasca, insa admiratia asta pentru dorinta de libertate e mai presus.

Calatoria din Mexic e ultima pentru Sal si Dean. Ajuns in New York,  Sal se indragosteste si isi da seama ca totul a luat sfarsit si ca e timpul sa vada altfel viata, in timp ce Dean ramane aceleasi Dean: mereu cu valiza ponosita sub pat, gata s-o scoata si sa plece. Sal il refuza cand ii propune si atunci e ultima oara cand cei doi se vad.

Kerouac nu-si propune sa debordeze de secvente stilistice, metafore etc. Scrie ce simte intr-un stil simplu, natural, spontan. Cartea e un fel de jurnal de calatorie. Nu este o carte aspirationala, de genul “daca vrei, poti, du-te si zboara”. Nu multi pot face asta, insa, pe masura ce o citeam, mi-am inchipuit ca eu sunt pe drum si deocamdata mi-a fost de ajuns. Am trait odata cu ei toate experientele lor.
Intr-o zi o sa pot face si eu lucrul asta.

“Pe drum” reprezinta si o ilustrare a ceea ce inseamna generatia Beat, Kerouac fiind unul dintre scriitorii care i-au dat nastere.

P.S.: Cartea a fost adaptata si pentru marile ecrane, pelicula, in regia brazilianului Walter Salles, aflandu-se in competitia pentru Palme d’Or in cadrul festivalului Cannes 2012.

Paul Auster isi publica romanul in 2002, iar la Polirom apare in 2004.

David Zimmer este profesor, traducator si, in cele din urma, scriitor. Isi pierde sotia si cei doi baieti intr-un accident de avion si, desi ai crede ca si viata lui s-a sfarsit, incepe una noua si absolut imprevizibila.

Dupa luni de suferinta inecata in alcool, izolare, “autoflagelare” prin fetisism (ajunge sa se imbrace cu lucrurile sotiei lui, se da cu parfumul ei), renaste dintr-odata sau, mai bine zis, gaseste un imbold pentru a merge mai departe. Acest imbold se numeste Hector Mann si este unul dintre ultimii maestri ai filmelor de comedie muta de la Hollywood. El este cel care reuseste sa-l faca sa zambeasca pe Zimmer intr-o seara la fel de depresiva ca celelalte, petrecuta in fata televizorului.

Si, oarecum pentru ca ii este recunoscator pentru acest lucru, Zimmer hotaraste sa afle totul despre acest actor. Mai intai, vizionandu-i putinele filme care abia daca se mai gasesc, fiind trimise in lume in mod misterios de catre cineva si apoi, scriind o carte despre filmele lui Hector Mann.

Insa, pentru Zimmer e mai mult decat atat. Afla ca Mann a disparut dintr-o data din viata Hollywood-ului, iar misterul disparitiei sale nu a fost dezlegat niciodata. Nu se stie daca e mort sau inca in viata. Nu se stie cate alte filme a mai realizat. Dar pentru ca misterioase sunt caile vietii, asa se face ca intr-o zi este luat (cu forta) pentru a-l cunoaste pe Hector Mann, de catre o femeie (Alma) apropiata a actorului, dupa ce Frieda, sotia actorului, i-a trimis scrisori fara sanse de izbanda, cerandu-i sa vina sa-l cunoasca pe Hector aflat pe patul de moarte. Este convins sa vina nu doar pentru ca filmele create si nestiute de nimeni vor fi distruse la 24 de ore de la moartea actorului, ci si pentru ca Alma trezeste ceva in el, ceva legat de iubire.

E absolut fascinanta povestea lui Hector pe care Zimmer o afla in orele petrecute pe drum, in compania Almei, cea care urmeaza sa-i finalizeze biografia autorizata a lui Hector. Abia daca ii vine sa creada itinerariul parcurs in ani de zile de Hector si viata palpitanta traita pana sa se stabileasca la Blue Stone Ranch. In orele dinainte de a-l cunoaste, afla totul despre secretul care l-a determinat sa dispara fara urma.

Auster il transforma pe Zimmer intr-un narator excelent care vrea sa duca mai departe creatia cinematografica a lui Hector, tinuta ascunsa ani de zile ca pe o autopedeapsa. Cartea este un fel de statement al lui Zimmer, facut cunoscut dupa moartea lui. Vrea sa ne spuna ca povestea lui Hector Mann nu e incheiata si ca trebuie dusa mai departe. Si ca exista acolo cineva care poate duce mai departe ceea ce a facut el.

Cred ca Zimmer a tinut cu dintii de acest actor cvasi cunoscut nu doar pentru ca a fost salvarea lui, ci pentru ca, intr-un fel, s-a identificat cu el. In carte sunt o serie de coincidente intre viata lui Zimmer si a lui Hector.
Si mai frumos este cum se impletesc secvente din traducerea facuta de Zimmer memoriilor lui Chateaubriand cu povestea in sine.

Nu e de ajuns recenzia asta. Nici nu cred ca se intelege mare lucru, semn ca aceasta carte trebuie citita pentru a fi inteleasa. Si nu e de citit, e de recitit.
Apreciez inca o data stilul de scris al lui Auster, simplu si coerent, fara metafore si alte cuvinte cu subinteles. Totul sta in poveste.

Gabriel Garcia Marquez isi publica prima parte a memoriilor sale in 2002. La noi, Vivir para contarla este publicat de RAO in 2004.

Lumea cartilor mi se pare fabuloasa, dincolo de sensul original al acestui cuvant. Iubesc cartile. Unele mi se par pur si simplu miracole. Cum este tocmai incheiata A trai pentru a-ti povesti viata sau, altfel spus, Memoriile lui Marquez.

Mi se pare incredibil ca acestea sunt memoriile sale. Mi-au dat impresia ca viata sa e de fapt o alta poveste construita cu maiestrie de dansul. Dar nu e asa. Chiar a trait momentele din carte si, iata, ni le povesteste si noua.

Marquez readuce la viata momente din primii ani ai vietii, ai tineretii, ai maturitatii, ani ce i-au calauzit pasii spre vocatia sa. Bunicii sai, dona Tranquilina si Colonelul zis si Papaleto, i-au influentat foarte mult gandirea si dezvoltarea personala. Ce este absolut inedit pentru memorii este ca nu sunt un numar de ani insirati si care evoca realizarile sale. Total invers: evoca frustrarile de a-i fi respinse si criticate articolele din perioada in care a lucrat ca gazetar sau temerile si panica atunci cand i-a fost respins de o editura primul sau roman; bucuriile, nebuniile si curajul din anii liceului, groaza din timpul violentelor din Columbia si anii de saracie crunta.

Ce e si mai frumos e ca am descoperit mici secrete ce au stat la baza grandioaselor sale opere precum Un veac de singuratate, in care sunt readusi la viata bunicii sai, ca povestea de dragoste a parintilor sai a stat la baza romanului Dragoste in timpul holerei sau ca unul dintre prietenii sai din copilarie l-a inspirat in Cronica unei morti anuntate.

A fost primul dintre cei 11 copii ai parintilor sai, insa a mai avut si alti frati, copii ai tatalui sau, nascuti inaine sau in timpul casatoriei. A fost un cititor precoce de literatura, lucru care l-a ajutat atat la liceu, cat si la Facultatea de Drept. Trecea examenele pe baza analizelor literare in stilul propriu, pe care le corela cu realitatile vremii. Toti profesorii il indrageau. A fost un desavarsit cantaret de serenade si chiar desenator talentat. A scris recenzii cinematografice.

Alt lucru frumos este ca dintotdeauna a stiut ca destinul sau este de a fi scriitor si a facut fata oricaror greutati precum dezamagirea din partea parintilor, mai ales a tatalui sau, pentru ca a renuntat la facultatea de drept ca sa-si urmeze visul.

Eu vad cartea ca pe o poveste despe viata sa dincolo de catalogarea drept memorii. Chiar el spune ca viata nu este cea traita, ci cea pe care ti-o amintesti tu.

Ce recomand eu pentru oricine vrea sa-i faca portretul lui Gabriel Garcia Marquez in orice imprejurare este sa nu caute pe net informatii despre el, ci sa citeasca aceasta carte. Este mai veritabila decat orice alta sursa despre viata acestui scriitor. Si este o bijuterie literara.

Romanul lui D.H. Lawrence este publicat in 1911. La Polirom apare in 2005.

Este al treilea roman al lui Lawrence pe care il citesc, dupa Fii si indragostiti si Amantul Doamnei Chatterley.

Paunul alb este narat de catre unul dintre personajele romanului, Cyril Beardsall, care, prin prisma aceasta, ramane singurul personaj neexplorat din aceasta carte, desi are cel mai important rol in toata povestea, fiind elementul de legatura pentru toti. Aflam, totusi, cate ceva despre Cyril prin dialogurile pe care le poarta cu oamenii din jurul sau sau prin felul in care se raporteaza la anumite personaje.

Eroul romanului este George Saxton si face parte din mica lume de la Eastwood. Este personajul pe care Cyril il indrageste cel mai mult, sentimentele sale osciland intre prietenie, admiratie si chiar dragoste. Insa nu va ganditi la mai mult. Totul ramane la stadiul de legaturi sufletesti foarte puternice.

Romanul este despre tinerete si maturizare, despre cat de mult anii si deciziile luate isi lasa amprenta asupra unor vieti. Eu am vazut cartea asta ca pe un film, atat de bine au fost evidentiate si puse in scena personajele. Cyril da detalii pana si despre rochiile pe care le poarta femeile, felul in care se misca, modul in care sunt purtate hainele, expresia fetelor, gesturile din timpul dansurilor.

In “filmul” asta este si Lettie, sora lui Cyril, o tipa indrazneata, ironica, culta, melomana. Unii dintre voi, daca o sa cititi, ati putea crede ca Lettie este personajul principal, insa eu n-o vad pe ea. George este un tanar fermier cam taciturn si inchis in sine, caruia ii place sa citeasca si sa asculte muzica din cand in cand. Singurul sau prieten este Cyril. El si Lettie vor trai o dragoste nemarturisita, pentru ca niciunul nu indrazneste sa faca vreun pas, din diverse considerente. Asa ca Lettie ajunge sa se marite cu Leslie Tempest, un tanar bogat, rasat, din clasa superioara. George se insoara cu Meg, o tarancuta descurcareata cu care ajunge sa aiba o casnicie nefericita din cauza neimplicarii lui in viata de familie.

In scena mai sunt si Emily, sora lui George, profesoara si un fel de iubita a lui Cyril, ramasa la stadiul de veche iubita.
George, de la lucrator al pamantului, dupa ce se casatoreste cu Meg si intra in afaceri cu caii, devine instarit. Singurul lucru pe care nu-l poate face bine este sa fie un sot si un tata bun, iar asta este probabil lucrul care il termina si fizic, si psihic, transformandu-l intr-un alcoolic urat de propria familie.

Prietenia lui cu Cyril nu se decimeaza, chiar daca, despartiti de orase si timp, vorbesc foarte rar. O data la un an sau doi, se regasesc prin scrisori.

Romanul este, mai ales, despre prietenie si admiratie. Apoi despre “granita” dintre rural si urban, precum si felul in care aceasta granita ii afecteaza pe cei din povestire.
Pe langa asta, Lawrence, prin glasul lui Cyril, imi arata pitorescul loc in care si-a trait anii tineretii. Pasajele despre natura, frumos intercalate in actiunea romanului – desi nu e o actiune propriu-zisa – sunt, pentru cititor, ca o pauza de la lectura.

Va recomand sa cititi cartea. E ca o gura de aer in tumultul asta in care ne invartim. De ce ii zice Paunul Alb? Descoperiti singuri.

(Recenzie participanta la concursul BookMag)

Romanul lui Filip Florian apare in 2008 la Polirom Iasi.

Mi-a placut mai mult decat toate cartile citite in ultima vreme si aici vorbim de un autor roman caruia ii multumesc pentru lectia de istorie absolut minunat scrisa.

Personajul central este un tanar dentist neamt care are privilegiul de a-l avea drept pacient, in cabinetul din Berlin, pe viitorul principe si apoi rege al Romaniei, Carol I, pe atunci capitan de dragoni. Vizita aceea este, de fapt, fundamentul cartii. Astfel, Joseph Strauss, dentistul, il urmeaza pe Carol in Romania si ajunge in vechiul Bucuresci. Si desi romanul se intituleaza Zilele Regelui, Carol I este cumva intr-un plan secundar, iar prin ochii strainului Strauss, o mare parte din scriere se concentreaza pe portretul, faptele si deciziile sale din momentul in care devine principe, apoi rege pana in timpul si dupa Razboiul de Independenta.

O surpriza placuta este sa il descoperi pe omul Carol, nu pe rege.

Chiar daca sunt doi in centrul atentiei, exista un singur personaj principal, un fel de 2 in 1, Joseph si Carol I care se completeaza perfect. Au mai degraba o relatie tacuta, o intelegere tacita, numai ei doi se inteleg unul pe celalalt cel mai bine.

Joseph Strauss se stabileste in Lipscani, unde la parterul locuintei isi deschide un mic cabinet stomatologic. Se imprieteneste cu ceilalti nemti cu mici afaceri (opticianul Vogel, brutarul Peter, frizerul Otto) si isi duce traiul impreuna cu motanul Siegfried, alt personaj cheie al cartii, care pentru multi ar putea deveni personajul preferat. Siegfried e un alt fel de motan. Are constiinta si prin constiinta sa povesteste lucrurile din punctul lui de vedere. E un motan foarte sensibil si recunoscator pentru tot ce are. Pentru inima mare a stapanului sau, pentru bunatatea frizerului Otto care i-a oferit-o pe matza Manastamirflorinda. Deci, avem parte si de o induiosatoare iubire motaneasca. In carte sunt foarte frumos inserate pasaje cu asa-numitii psalmi (un fel de epistole) ai lui Siegfried. O incantare!

Mai departe, viata dentistului urmeaza un fagas normal. Se preocupa de dintii vecinilor, iese la bere cu prietenul Otto si, printre astea, ii mai face vizite si lui Carol. Mai mult, il duce la femei, la o prostituata oarba pe care Carol o lasa gravida.

Intre timp, Joseph se casatoreste cu Elena Ducovici si au un copil, pe Alexandru. Au o viata fericita, insa intervin consecintele relatiei dentistului cu regele (nu zic mai multe, e pacat).

Romanul este precum cartile postale de colectie care reflecta vechiul Bucuresti, insa aceste carti postale prind viata. E ca atunci cand te uiti la ele la un talcioc si iti inchipui cum a fost atunci: vechiul Lipscani, vechiul Covaci, vechiul Selari cu micile afaceri, carciumi, ateliere, brutarii, biserici etc. – e un pasaj chiar despre manastirea Stavropoleos, frumos imbinat cu actiunea romanului. Si e atat de fain zugravita viata aia, incat ai impresia ca Filip Florian parca a trait atunci (jos palaria pentru documentare).

As putea spune ca lucrarea este ca o lectie de istorie pe care copiii ar invata-o cu multa placere. Sunt totusi si niste pasaje erotice explicite care ma opresc deocamdata sa le-o recomand.

Nu va inchipuiti ca tot ce este scris despre regele Carol este si adevarat, desi totul pare atat de veridic. Nu este un roman biografic, e despre modul in care se leaga niste destine. Este o poveste construita pe un fundament istoric.  Dar atat de minunat scrisa si care iti lasa un constant zambet pe fata.

La ora la care scriu despre ea, nu am terminat-o, insa sunt foarte nerabdatoare sa impartasesc starea mea pozitiva pe care mi-a indus-o acest roman si pe care mi-e imposibil s-o definesc.

Magnifica!

Romanul lui Philip Roth apare in 1969. Eu am editia 2011 aparuta la Polirom, colectia Top 10+. A mai aparut la Polirom si in 2005.

Alex Portnoy isi incepe viata in America anilor ’50, intr-o familie de evrei. Inca din adolescenta devine exagerat de preocupat de propria sexualitate, iar mai tarziu cauta raspunsuri pentru aceasta problema.

Se autocaracterizeaza drept obsedat sexual si cere ajutor psihoterapeutului Spielvogel in speranta ca o sa gaseasca explicatii pentru viata sa sexuala aventuroasa, devianta si nesatisfacatoare. Astfel, vizita la psiholog se transforma in peste 200 de pagini de roman in care, ca la orice vizita la psiholog, ne intoarcem in timp. Si incepem din copilarie, cu o mama critico-perfectionisto-sufocanto-bigota, in frunte cu overprotective si cu un tata constipat (din toate punctele de vedere).

Alex ar parea ca are toate complexele din lume: este marcat de faptul ca este evreu si crede ca familia lui este cea mai imperfecta din lume tocmai din cauza ca sunt evrei. Ajunge sa isi urasca originile si isi dezvolta o obsesie din a seduce/cuceri (chiar sunt delicata, Roth a folosit un limbaj obscen, dar funny) fetele neevreice, americance. Plus, complexul oedipian. Sufera si de complexul superioritatii, inca din copilarie avand un IQ impresionant. Mai presus de toate, cred eu ca sufera de complexul America.

Dezvolta un cult pentru organele sexuale ca refugiu fata de familia sa – mai mult fata de mama pe care vrea s-o multumeasca cu orice chip – si, in contradictie cu toate tagmele religioase evreiesti, isi satisface organul cu absolut tot ce apuca: fie ca e vorba de ficati cruzi sau cu sticla de lapte. Fanteziile sexuale devin scopul vietii sale inca din adolescenta.

Toate trairile lui sunt comentate cu o oarecare autoironie, dar si o stare de depresie provocata de neimpliniri. Alex e chinuit de sexualitatea lui exagerata, e rupt intre ceea ce isi doreste pentru el si ce isi doresc altii de la el. E ca in oglinda: pe de o parte e Alex cel obsedat de aventurile cu femei si, pe de alta parte, e Alex functionarul public care lupta pentru cei nedreptatiti. Ironia este ca nu obtine nicio satisfactie din relatiile consumate, ci mai degraba un complex al rusinii si vinovatiei. Nici nu mai merita mentionat ca toate relatiile se dovedesc esecuri.

Portnoy e atat de complexat de faptul ca este evreu incat, cand, adult fiind, ajunge in Israel, e incapabil sa intretina relatii sexuale, mai ales daca in schema apare o evreica get beget, pana acum el avand relatii doar cu femeile crestine.

Scrierea este foarte amuzanta, desi recunosc ca la unele pasaje ultradescriptive am rosit. Episodul cu Maimuta, una dintre iubitele sale, manechinul analfabet, e savuros. O americanca ce crede ca evreul Alex este barbatul care “o s-o faca o doamna” se dovedeste mai neserios si mai obsedat decat orice alt barbat.

Va spun din start ca nu e un roman usor de digerat. Si mie mi-a fost greu sa-l citesc. Sunt pasaje sexuale extrem de explicite, in care se foloseste un limbaj foarte trashy. Complexul lui Portnoy este un roman-breakthrough al timpului sau, in plina revolutie sexuala. Philip Roth a provocat un scandal cand a publicat cartea.

Aldous Huxley isi vede publicat Geniul si zeita in 1955. La Polirom apare in 2009.

Totul incepe cu intalnirea dintre doi prieteni, in care protagonistul, John Rivers, fizician ajuns la batrante, ii povesteste amicului sau una dintre cele mai importante etape din viata sa. De fapt, etapa in care viata sa incepe cu adevarat: intalnirea cu familia laureatului premiului Nobel, Henry Maartens, renumit om de stiinta.

E detasat in casa acestuia ca asistent de laborator, unde va ramane mult timp. Acolo, Rivers are un oarecare soc al descoperirii unei altfel de vieti. Zic soc pentru ca pana la 28 de ani a locuit cu mama sa, o bigota cu idei puritane in cap si cu o singura replica “Laudat fie Domnul”.

Asa ca Rivers se desprinde de bigotismul mamei sale si ii cunoaste, astfel, pe Ruth, fiica de 15 ani, pasionata de poezie, Timmy, cel mic, Beulah, servitoarea, Henry Maartens si Katy, sotia acestuia si personajul central al romanului.

Sa vorbim de Katy care pentru sotul sau intruchipeaza cam totul la o femeie: mama, sora, sotie, amanta, partener de discutii elevate. In jurul ei se invart toti si toti vor sa ia din ea putin cate putin. E in stare sa le faca pe toate, e frumoasa, desteapta si inevitabil toti o iubesc, inclusiv Rivers care ajunge si el sa se indragosteasca de ea. E mai mult decat o zeita, e o eroina. Tocmai de aceea relatia ei cu Rivers trebuie privita dincolo de un simplu adulter.

Katy este un om plin de energie si, cand toti au nevoie de ea, incepe sa dea, si sa dea, si sa ramana lipsita de vlaga, exact asa cum nu e obisnuita sa fie. Mama bolnava o solicita de departe sa vina sa o ingrijeasca, Henry nu poate trai fara ea, asa ca isi induce boli pentru a o face sa se intoarca, asa cum a mai facut si in alte dati. Trebuie facuta o paranteza pentru a-l descrie pe Henry altfel decat ca marele savant, ci ca pe un adult cu minte de copil, un mic egoist care o vrea pe Katy doar pentru el. Veghind doi bolnavi si avand si grija de casa, n-ai cum sa rezisti. Curios este, si probabil putini inteleg, ca puterea ii este data inapoi de atingerile lui Rivers pe care, la drept vorbind, Katy mai mult il foloseste pentru placerile sexuale proprii, dincolo de o relatie sentimentala. Iar miracolul nu intarzie sa apara. Katy e din nou in forta, ceea ce inseamna ca si Henry se face bine.

Totul se complica atunci cand Ruth, care intre timp facuse o mica obsesie pentru Rivers, isi da seama ce se intampla, insa nu spune nimic, ci “transmite” totul prin poeziile sale. Asa ca Rivers trebuie sa plece. Nu inainte de a se intampla tragedii si multe alte schimbari in viata familiei.

Rivers isi reface viata, insa familia Maartens will “cease to exist” ca sa zic asa. Singurul supravietuitor este mult respectatul savant care reuseste sa aiba inca alte doua casnicii.

Este interesanta paralela cu fizica a acestui roman. Cum se nasc energiile pozitive (revigorarea fizica a lui Katy prin actul sexual), dar si cele negative (gelozia lui Ruth fata de mama sa, lucru care in final duce la o tragedie).

Recomand cartea. Am gasit multe explicatii pentru actul iubirii in diferitele sale forme.

(Recenzie participanta la concursul BookMag).

Mr. Vertigo, Paul Auster, publicat in 1994. Apare la Paralela 45 in 2003.

Avem in fata aproximativ 300 de pagini despre ceea ce se numeste DESTIN. Walt Rawley are abia 9 ani cand este gasit de Maestrul Yehudi si convins de catre acesta ca il poate face sa zboare. Walt nu are nimic de pierdut, nici viata de cersetor si nici familia sa alcatuita din Unchiul Slim cel imbecil si netrebnic. Asa ca lasa in urma micile escrocherii din St. Louis si il urmeaza pe Maestru chiar daca nu stie ce il asteapta.

In Cibola (Arizona) isi cunoaste noua familie compusa dintr-un mic egiptean schiop, dar foarte destept – Esop – si o indianca mare, tacuta, bunatatea intruchipata – Mama Sioux. In tinutul pustiu, lui Walt ii lipseste zgomotul orasului, insa odata cu trecerea timpul invata sa isi aprecieze si sa isi iubeasca familia.

Initierea in tainele zborului presupune indeplinirea a 33 de pasi pentru a-si goli sufletul. Zborul inseamna, de fapt, victoria asupra prejudecatilor. Maestrul Yehudi il supune unor incercari greu de inchipuit, mai ales pentru un copil, dar Walt, tocmai datorita incapatanarii sale, reuseste. E ignorant, certaret, ingamfat, rasist, xenofob, dar si foarte ambitios. Asa ca nu cracneste cand Maestrul ii da o noua sarcina din cele 33. Si reuseste pana la urma. Reuseste sa se desprinda de pamant si sa pluteasca in aer.

De aici incepe totul. Cu bune si rele, Walt devine Walt Copilul Minune. Se antreneaza din greu pentru a fi pregatit sa iasa in fata lumii, are de trecut peste suferinta pricinuita de uciderea mamei Sioux si a lui Esop de catre Ku Klux Klan, urmata de pauza de antrenament pentru ca maestrul Yehudi nu poate trece peste aceasta suferinta. Noua sa casa va fi in Wichita, la dna Witherspoon.

Mi-a placut foarte tare reactia maestrului cand, dupa luni de suferinta, se pune pe picioare. Walt, si el a suferit dupa mama Sioux si Esop, insa e pornit pe fapte mari si nu intelege de ce suferinta maestrului dureaza atat de mult. Maestrul se ridica intr-o zi din pat, isi distruge camera si ii declara lui Walt ca un om trebuie lasat sa isi duca suferinta pana la capat. Acum e vindecat si gata sa-l faca celebru pe micul Walt.

Paginile deruleaza incununarea succesului, cu tot cu scepticii dimprejur, sustinerea lor de catre dna Witherspoon (consoarta din umbra a maestrului), transformarea lui Walt intr-o adevarata vedeta, cap de afis, bani, rapirea lui Walt de catre Unchiul Slim, evadarea, perfectionarea showrilor care se vor arta, inceperea durerilor de cap care ii incheie cariera, visele de glorie catre Hollywood, moartea maestrului Yehudi.

De aici, destinul ia o intorsatura pe care Walt nu o planificase, asa cum facuse cu uciderea Unchiului Slim. Din vedeta ajunge din nou cersetor, apoi intra in activitati ilegale si iar se imbogateste. Si din nou intra in belele. Cand e sus, cand e jos. Dar dragostea il salveaza.

E mare pacat sa spun totul acum. Romanul e o bijuterie prin felul in care firul povestii e construit. Il vedem pe Walt un pusti ignorant si cu gura mare si apoi, batran, intors in Wichita. Dialogurile dintre Maestrul Yehudi si Walt, pe langa ca sunt deosebite si savuroase, sunt si foarte amuzante. Cel mai frumos lucru din tot romanul este relatia dintre cei doi.

Un om in intuneric, Paul Auster (publicat in 2008; la Polirom a aparut in 2010).

In primul rand, jos palaria pentru Daniela Rogobete. A “interpretat” aproape perfect, in romana, ce a vrut sa transmita Auster in limba lui.

Avem parte de o alternanta armonioasa a realului cu imaginarul, iar printre picaturi aflam si putina istorie. Toate sunt desprinse dintr-o poveste creata si spusa de personajul principal August Brill, critic literar ajuns la varsta batranetii, invalid, plin de regrete, insomniac, devorator de filme in timpul zilei, inventator de lumi paralele in timpul noptii. Traieste in casa cu fiica sa Miriam si nepoata sa Katya.

In aceasta casa se respira un aer plin de suferinta. Brill e ros pe dinauntru de suferinta dupa moartea Soniei, fosta sotie si, mai apoi, din nou partenera de viata timp de 21 de ani. Miriam, fiica sa de 47 de ani, a fost parasita de sot pentru alta femeie, iar Katya (23 de ani) se invinovateste pentru plecarea in Irak a fostului ei iubit si apoi pentru moartea acestuia.

Romanul este un regal al trairilor, emotiilor, gandurilor, regretelor si temerilor in care Brill creeaza o lume paralela unde se desfasoara razboiul civil din America, iar ca personaj principal pune un magician. Aparent trista, cartea este savuroasa si in multe paragrafe plina de umor si autoironie.

Cea mai buna fraza din toata scrierea si care descrie perfect esenta acesteia, din punctul meu de vedere, este chiar fraza de inceput “Sunt singur in intuneric invartind lumea pe toate partile”. Ca o completare este si “In vreme ce lumea sucita se-nvarte mai departe”, care culmea, nu ii apartine lui Brill, ci unei obscure poete careia fiica sa Miriam se incapataneaza sa-i face biografia.

Intr-o noapte obisnuita de nesomn, Brill ii va povesti Katyei viata sa alaturi de bunica Sonia, frantuzoaica cu care s-a casatorit de foarte tanar, a parasit-o pentru alta femeie si apoi, si-au trait mai departe marea iubire.

Cartea se citeste pe nerasuflate. Am ales sa merg cu ratb-ul special pentru a avea timp s-o citesc. Am citit in timp ce mergeam pe jos. Am ras si “am fost acolo” in timp ce citeam. Am intrat intr-un labirint de ganduri si vise de unde n-as mai fi vrut sa ies.

Publicat de Haruki Murakami in 1993 – la Polirom apare in 2005 – “Elefantul” e o colectie de nuvele despre fiecare dintre noi, despre temerile si fricile noastre, despre singuratate, rutina, obsesii, idealuri etc.

Murakami creeaza o paralela intre o lume normala si una suprarealista, insa trecerea asta o face intr-un mod foarte firesc. Desi intalnesti lucruri de domeniul fantasticului, pana la urma ajungi sa ti se para parte din tine.

Avem parte de 16 nuvele in care majoritatea reflecta viata de familie. In “Treburi de familie”, asistam la realitatea tragi-comica a relatiei dintre un frate si o sora. “Somnul” ar putea fi viata de familie aproape perfecta, daca n-ar fi rutina de zi cu zi, iar “Al doilea atac de la burtarie” e despre un cuplu infometat, in care ea preia initiativa. In “Lederhosen” aflam cum o pereche simpla de izmene nemtesti duce la divort.

Mi-a placut mult “Piticul care danseaza” si “Vaporul catre China”. Usor ciudata mi s-a parut “Comunicatul cangurilor”.

Nuvele sunt foarte simplu scrise, insa cat se poate de originale si starnesc sentimente cat mai diferite.

Astept sa citesc si Padurea Norvegiana & more, ca sa pun stampila definitiva pe H. Murakami. Oricum literatura japoneza e foarte controversata si asta imi place. Dintre japonezi l-am mai citit pe Kenzaburo Oe, “O experienta personala”.